Valurile se loveau incet de tarmul neostenit, martor al atator povesti. Lumini incepeau sa iasa din mare, vindecand cerul de intunericul noptii pentru inca o data. Nisipul era rece, ca si tacerea ei. Vantul batea slab. Sta ghemuita langa mine, uitandu-se spre Soarele ce isi face loc spre infinit inca o data.
Orizontul e departe, ca si ea acum, caci amandoi tac dar spun atat de multe. Inainte eternitate, in spate durere, langa mine, ea, amandoua. I-am luat mana in a mea, si nu a opus rezistenta. Mi-am impreunat degetele cu ale ei, si m-am uitat spre ea. Pietrele caprui nepretuite pe care noi le numim cu ignoranta "ochi" straluceau in fata unui astru mai mare.
- Nu te urasc, i-am spus eu. Valurile se loveau si dispareau in nisipul de la picioarele noastre, cu zgomotul lor linistitor, prin care ne anuntau ca vor reveni mereu. Valuri. Nemuritoare ca si ea, fara inceput si fara sfarsit, nascute in inima marii, moarte pe tarmurile ei, dar niciodata singure.
- De ce? ma intreba ea, continuand sa fixeze orizontul cu ochii-i mari.
Nu am stiut ce sa ii raspund initial. Erau atat de multe, dar cuvintele niciodata nu au facut-o sa isi schimbe cursul, n-au stat niciodata ca baraj in fata valului pe care l-a reprezentat mereu, n-au fost niciodata catapultele care sa-i sparga zidurile. Pentru ea, vorbele sunt trecatoare, ca si cei ce le rostesc, iar eu stiam asta mai bine ca oricine.
Mi-era frica. Am tras-o langa mine, si mi-am sprijinit capul pe umarul ei in timp ce ii mangaiam spatele. Am inchis ochii. Mirosul din parul ei imi aduse in minte imaginea zambetului ei, a vocii ei odata iradiante si a stralucirii cu care reusea fara sa vrea sa imi lumineze drumul.
- Pentru ca atunci cand promisiunile sunt facute des, ele devin juraminte. Ti-am jurat ca niciodata nu vei fii singura atat timp cat mai am o ultima flama a sperantei arzand in mine, si asta o sa fac. Pentru ca stiu ca binele invinge, chiar daca razboiul tau cu el e vesnic, iar lupta care te macina la un moment dat se va sfarsi. Pentru ca tot ce faci, greseli si pacate, te fac sa fii tu. Pentru ca stiu ca intr-o zi, o sa fii o mama buna, care nu ii va lasa pe copiii ei sa indure ceea ce a indurat ea. Pentru ca esti sclava destinului, dusmana lui si chiar el insusi. Pentru ca in ochii tai lumi mor si se nasc, pentru ca prin pasii tai calci ura, furia si dezolarea atunci cand apari in viata cuiva,s chiar daca nu esti Soarele, ci doar Luna intunecata si orbitoare din eclipsa. Pentru ca sper sa prind ziua cand norii seci vor disparea, o ploaie va cadea si iti va purifica trupul, mintea si sufletul, iar raze vor sparge cerul negru, scaldandu-te in caldura pe care o tanjesti atat de mult. Pentru ca sper ca intr-o zi, sa intelegi ca te iubesc, iar tot atunci sa iti aduci aminte ca niciodata nu o sa fii singura, pentru ca nici marea nu vorbeste, dar mereu te cheama catre linistea ei eterna. Nu stiu cand se va intampla, dar n-ai idee cat imi doresc sa fiu labga tine cand vei renaste, iar raul din tine va striga pentru ultima oara.
Zambi slab, dar trupul i se inmnie. Isi sprijini capul pe umarul meu, si ma cuprinse cu bratul stang, strangandu-ma aproape. Mi-am intors capul spre ea. Lumina zilei o sanctifica. Se uita in ochii mei, iar cuvintele devenira inutile.
M-am apropiat de ea, am intins-o pe nisipul ud si am sarutat-o. Ca niciodata. Ura se scurse din mine, pierduta in cerul diminetii. Frica fugi de caldura ce sufletul mi-o emana, iar tristetea deveni tot ceea ce nu fusese inainte, in lumina unui nou inceput.
Valurile loveau mereu tarmurile reci, cum le lovesc si acum, si le vor lovi mult timp dupa ce noi nu vom mai fi, iar tot ele vor canta un cantec etern in limba lor, despre speranta, despre putere si despre iubire, pe care toti il auzim cel putin o data.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu