nu stiu de ce scriu asta

Cuvintele imi vin greu acum, dar probabil ca trebuie sa scriu. Nu stiu daca imi vine sau daca asa m-am obisnuit, dar e unul din acele momente. M-am oprit din scris fara motiv, pur si simplu inspiratia parasindu-si lacasul, lasandu-mi sufletul liber doar pentru ceea ce a fost facut: dragostea.

Din nefericire, oamenii pierd. Nu suntem perfecti, nu vom fi vreodata, pentru ca avem ratiune si sentimente, care uneori se intuneca unele pe celelalte si ne indeamna sa facem greseli.

Stiu si eu ca am pierdut. Nu e prima oara, si nici ultima, dar as fi vrut sa fie altfel. As fi vrut ca azi, cand ochii mi se vor inchide, sa o vad pe ea asa cum am sperat mereu, nu cum m-am temut intotdeauna.

Nu stiu de ce sunt atat de confesiv. Scriu acum exact cum si ce simt, iar oricine ma judeca, poate sa nu ma mai citeasca vreodata. Nu imi pasa. Scriu despre o alta lectie invatata pe calea grea a infrangerii, a deziluziei si a dezamagirii. Din fericire, nu legate de mine.

Am invatat ca oamenii nu se schimba si nu pot fi schimbati. Am invatat ca ceea ce construim, doar noi putem frange, si ca focul pe care noi credem ca il plantam intr-o persoana e doar un bloc de gheata. Am invatat ca binele nu invinge mereu, oricat de puternic ar fi el, petru ca nici Napoleon nu a fost invincibil. Am invatat ca totul e ciclic, totul se intoarce, nimic nu ramane neplatit, iar destinul nu ramane niciodata dator nimanui.

Faber est suae quisque fortunae.