"La revedere" pentru totdeauna.

"Niciodata nu stim cand vedem o persoana pentru ultima oara" a spus cineva odata. Din nefericire, avea dreptate. Suntem, in ciuda ratiunii si gandirii noastre "superioare", fiinte slabe. Nu avem habar cand ultimul sarut dintr-o seara racoroasa de inceput de toamna e chiar ultimul, cand mainile se tin in ultima stransoare calda inainte de despartirea rece, sau cand ochii se privesc ca si cum maine ar fi o alta zi.
Si de ce asta? De ce universul nu ne lasa macar sa ne spunem "adio", nu ne lasa libertatea de a o lua pe drumuri diferite in felul nostru? De ce nu m-a mai lasat ca pentru inca o data sa ii vad ochii intunecati in lumina slaba a unei Luni aproape apuse? De ce parfumul ei nu mi-a mai ametit pentru inca o data mintea? De ce buzele ei nu le-au mai sarutat pe ale mele ca si cum lumea ar fi luat sfarsit?
Si acum e dor, cum trebuia sa fie, cum dupa Soare vine mereu ploaie, iar dupa foc vine scrum? De ce nu mai arde, dar acum doare, de ce nu mai e cald, iar acum e rece? De ce rapeste lumea ceea ce nici macar nu e complet, de ce fura infantila dragoste inainte ca ea sa ia forma?
Ne indragostim, suntem fericiti, dureaza, iar apoi suntem secerati intr-o zi de ceea ce stiam ca o sa vina. Stim cu totii ca la un moment dat suntem martorii propriei noastre caderi, paralizati, stand fata in fata cu soarta pe care nu o putem face si nici desface.
Copil salbatic, cu inima de foc,
Vino inapoi, intoarce-te in loc.
Priveste inainte, dupa inapoi,
Vezi daca in fata e loc de noi.
Daca da, da-te in spate un pas,
Ia-ma da mana, spune-mi intr-un glas:
"Haide impreuna, spre nimicul ce ne ne paste
Pentru ca stiu, un nou foc se va naste."

Predarea

Cineva mi-a reprosat recent faptul ca "nu pot diferentia arta mea de viata mea". Intr-adevar. Tot ce am scris vreodata a fost oglindirea mai mult sau mai putin fictiva a momentelor care m-au facut sa ma simt ori in culmea extazului, ori aproape de o depresie covarsitoare.
Pe acest blog au existat 4 fete despre care am scris. In toate cele patru cazuri, pot spune ca am esuat lamentabil. Ceva a lipsit, ceva ce am gresit sau am ratat, in avantul meu celestial catre un posibil final asa cum l-as fi vazut eu.
Am deschis blogul cu un post despre ea, despre fata care mi-a marcat ultimul an de liceu, si acest articol este tot despre ea, dar nu alta desfasurare a talentului meu canalizat asupra ei. Ceea ce scriu acum este predarea armelor, este arborarea steagului alb al pacii asupra unui camp de lupta sacru, este iesirea mea din campania inutila de a reocupa un suflet ce odata era in mainile mele.
Pentru singura oara in viata mea, ratiunea a subminat emotia in urma cu un an. Tot ce am fost vreodata, un instabil emotional declarat, un reputat om al extremelor, a decis intr-un moment prost sa isi reprime personalitatea nativa si sa incerce sa o inlocuiasca cu o doza de rationament cretin. Nu o sa neg faptul ca regret asta chiar si acum.
Roata s-a intors in primavara trecuta, inversand rolurile. Asa am ajuns eu, un "personaj pitoresc" al licelui cum am fost numit odata, un nume in mica lume in care ma invart, sa fiu subjugat de greseala pe care credeam ca am facut-o Si asta a durat ceva, draga cititorule, adancindu-ma din ce in ce mai mult in groapa pe care tot eu continuam sa o sap. Ma indepartam de lumina din ce in ce mai mult, crezand ca lumina e in fata cand de fapt o paraseam cu repeziciune.
Vara a trecut, iar lucrurile nu s-au schimbat. Aceeasi frica penibila provocata unui colos facut din ego si carisma de un copil superb. Timpul nu a schimbat-o cum m-a schimbat pe mine, eu apropiindu-ma din ce in ce mai rapid de maturitate, ea ramanand in lumea ei, neschimbata si neperturbata, dar tot cu aceeasi putere infailibila de femeie adulta.
Ea m-a invatat ca greselile nu pot fi mereu indreptate, ca uneori universul nu iti da a doua sansa, ci o alta palma, ea m-a invatat ca lupta nu e in zadar chiar daca e degeaba, m-a invatat ca pot sa fiu un nemernic, un om care calca pe cadavre pentru a isi atinge scopul. Ea m-a facut sa incep sa scriu, ea mi-a fost si imi va fi muza probabil pana cand voi termina liceul. A fost un scop, a fost un motiv, acum e o amintire fantomatica ce ma va bantui de fiecare data cand ochii ei clari si limpezi ii vor privi pe ai mei intunecati si orbi, pe holurile pe care m-am indragostit de ea pentru prima oara.
Tocmai de asta arunc in praf arma care m-a insotit pe tot parcursul drumului, in fata celui care m-a subjugat, si ii admit superioritatea. Felicitari, om inferior mie, pentru ca mi-ai fost superior intr-un moment care a schimbat totul pentru totdeauna. Felicitari pentru ca nu ai clipit atunci cand destinul ti-a intins mana, in acea secunda in care a trebuit sa ai ochii larg deschisi.
Ma predau.

Omagiu

                    

Scriu asta ca un omagiu adus unei persoane pe care nu am cunoscut-o personal, Alexandra, o fata care a luptat cu viata si a invins, plecand pe culmile indepartate ale unei lumi mai bune decat cea din care a plecat. Odihneste-te in pace.

Ai plecat, obosita, ne-nfricata,
Dintr-o lume, mult prea-ntunecata.
Ai luptat, pana la sfarsit,
Cu un zambet pe buze,
De erou neimblanzit.

Uita-te, de acolo de sus,
Cum oamenii vad inca un apus,
Inca un final, apoi un rasarit,
Pe care tu nu l-ai mai zarit.

Dar tu dansezi cu Luna acum,
Pe stele iti faci un drum,
Cu ingerii canti in cer,
Departe de ce-i muritor
Si efemer.

Odihneste-te, intre nori si Soare,
Departe de lumea ce mica iti apare.
Razi si canta cu ingerii ca tine,
Ai grija si de muritorii ca mine.

Ai grija de cea ce odata te-a crescut,
De mama care ti-a dat tot ce a putut.
Ocroteste-i, Lexi, pe cei ce ce te-au iubit,
Si o fac si acum, chiar si dupa sfarsit.

Odihneste-te in pace, intre cer si stele,
Lasa lumea-n urma, si visele rele.
Ai plecat, cu zambetul pe buze,
Intre arhangheli, si intre muze.

Liceul a inceput

Nimic nu se schimba vreodata, asa cum nimic nu e vesnic si totul e efemer. Asta am inteles in timpul relativ lung in care nu am postat si scris nimic. De la ultima postare am avut parte de o oarecare abstinenta literara, in care pur si simplu nu am putut sa scriu, oricat am vrut sa o fac.

Liceul a inceput, vechile aliante s-au reunit, obisnuitele conflicte au luat din nou viata, iar ceea ce speram sa fi murit de mult, a capatat din nou forma. Norii se aduna, inchizand Soarele in fiecare zi din ce in ce mai des, noptile cresc, Luna devenind regina cerului pentru inca o toamna.

Trei luni au trecut de cand pentru ultima oara am vazut-o mergand grabita pe hol, trei luni au trecut de cand cu un text dedicat ei am deschis blogul, text ale carui cuvinte le simt si acum ca si adevarate.

Timpul trece, oamenii raman la fel, dupa fiecare vara invocand schimbarea. Stau in aceeasi camera, in fata aceluiasi calculator, cu aceeasi melodie in fundal, cu un IQ nici mai mare nici mai mic decat ultima oara, scriind despre acelasi lucru in aceeasi maniera si cu aceleasi trairi facandu-ma sa o fac. Veioza lumineaza la fel, iar tastatura suna familiar. Alta zi, alta sansa pierduta, alte imagini cu ea mergand pe hol, suficiente motive pentru a porni din nou la "Razboi".

Liceul a inceput, in alta culoare, dar aceleasi voci ale trecutului impanzesc culoarele merse de atat de multi inaintea mea.

Muza si artistul din fiecare

Oamenii.. Creaturi fantastice si hidoase in aceeasi masura. Progenituri ale demonilor si ale ingerilor, contopiti in fiinte inferioare, cu lumina si intuneric in ele, raul sau binele dominand mereu intr-o persoana. Niciodata egal. Echilibrul ne-a speriat probabil creatorii, ei alegand pentru noi o viata cantarita in talerele unei balante.

Fiecare om este un artist, deci are o muza. Indiferent de gen. Si fie ca se chinuie sau nu, o gaseste la momentul potrivit. Macar atat am primit de la univers. Sansa de a ne descoperi izvorul creatiei si de a il exploata fara prea mare dificultate, pentru ca da, dezamagirea inspira in aceeasi masura ca si fericirea absoluta.

Nu stiu pe ce principiu se bazeaza felul in care ne-o alegem, dar un lucru e cert: e o persoana absolut geniala, mai mareata decat entitatea noastra artistica, superioara oricarei forme de emancipare a talentului. O fiinta normala, pe care noi o ridicam la gradul de zeitate, dandu-i puteri si insusiri mitice.

Ei bine, indiferent ca e timpul, fie ca nu, fie ca poate cauza mai mult haos decat ordine, momentul in care apare, este intotdeauna potrivit. Indiferent ce se intampla si cate lumi trebuie sa arda, e exact atunci cand e nevoie mai mare.

Muza mea, daca citesti asta, vreau sa stii ca esti o persoana absolut minunata, cu tot cu defectele tale atat de putine. Iti multumesc pentru ca ai aparut in peisaj exact atunci cand ti-a fost scris sa apari, intr-o incrucisare gresita a drumurilor, intr-o furtuna de foc, tinand umbrela sperantei care ma face acum sa scriu asta. Stiu ca probabil nu constientizezi cat de mult insemni, dar o faci. Nu vreau sa pleci, vreau sa ramai aici si sa ma inspiri pentru mult timp de acum inainte, facand absolut nimic special dar indrumandu-mi arta intr-o directie care poate fi marginita doar de zambetul tau superb si de ochii tai reci.

Toti suntem artisti, asa cum am mai spus. Toti suntem subestimati de o societate care ne vrea pe toti la fel, pentru ca talentul inseamna diferentiere. Toti am fost aruncati in lumea asta salbatica pentru a face ceea ce ne-a fost scris sa facem, nu ceea ce ne spune o asa-zisa ordine mondiala, facuta pentru a ne transforma in creaturi fara chip si fara voce. 

Cititorule, gaseste-ti muza, iar ea te va indruma sa faci ceea ce trebuie. Fara sa vrea, desigur. Singur te vei arunca asupra unei tastaturi sau asupra unei planse de pictura. 

Dar acum e noapte iara. - poezie

Dupa fiecare umbra,

Lumina straluceste, 

Dupa fiecare nor,

E Soarele ce ne orbeste.

Si ne orbea, ne orbea odata,

Ca lumina intr-o noapte,

Ce nu se va sfarsi vreodata.

Dar acum e noapte iara,

Iar camera e din nou goala,

Fumul greu se pierde-n seara

Si incepe iar sa doara.

Ne uitam la acelasi cer,

Negru ca taciunele

Respiram acelasi aer,

Innecacios ca si carbunele.

Vantul bate iar,

Imi ravaseste parul,

Gandul bate in zadar

Catre tine, caci e haul.

Tu dormi acum, 

Linistita ca si ploaia

In ale tale vise zburzi,

Nu simti deloc vapaia.

Si ne lumina, lumina odata

Ca un vesnic astru sus,

Ce nu va pieri vreodata.

Stelele vor adormi iara,

Deasupra unei lumi,

Conduse de-o fiara,

O fiara calda si frumoasa,

Ca si prima zi de vara.

Renegatii toamnei

Parul tau zboara lin in vantul racoros al toamnei. Da, frigul incepe sa se lase asupra unei lumi in care odata ne simteam atat de calzi si de in siguranta, in bratele persoanelor atat de nepotrivite. Nu mai purtam hainele subtiri si scurte ale unui anotimp mult prea canicular, ci uniformele unui mars funebru inspre moartea Soarelui si venirea la putere a noptii, cu pasi mult prea repezi.
Nu stiu de ce a trebuit sa iti intalnesc zambetul abia acum, cand totul parea mort si macabru, intr-un ciclu interminabil, flancat de dezamagire si amagire. Esti departe acum, cand primul nor tomnatic umbreste pamantul incins de flacarile unei veri lungi. Realizez incet, in prima noapte de toamna, cum iarna se apropie. Cum in curand, mai repede decat sper, zapada se va asterne asupra unei lumi calde, iar aerul glacial va alunga caldura torida ce ne umplea plamanii parca acum cateva zile.
Si in frigul tanar, iti simt mirosul pe care il am intiparit in minte dupa prima oara cand ne-am cunoscut. In intunericul cel nou, iti vad fantomatic zambetul larg. In adierea noptii, iti simt suvitele crete biciuindu-mi lin fata. E toamna, draga mea, un sfarsit, un inceput.
Fie ca fulgii lini ai iernii sa ne prinda impreuna, asa cum o face si prima frunza cazuta de curand. Fie ca ochii tai caprui sa ii priveasca pe ai mei si cand frigul va fi singurul lucru pe care corpurile noastre efemere il vor simti. Fie ca primavara sa vina din nou, in toiul celui mai mare viscol, rupand orice bariere ale naturii, prin caldura pe care o vom crea.
Tu esti speranta, esti finalul unui drum mult prea lung, esti caminul in care voi incerca din toate puterile sa intru. Multumesc pentru ca existi, pentru tot ceea ce faci involuntar, pentru simplul fapt ca existi, cu defectele tale atat de putine si cu calitatile tale imposibil de numarat.
Doi renegati, o toamna, un inceput, doua istorii, o rascruce, un singur drum. Speranta, un zambet, o dragoste, o lume, un ideal. Tu.