Usa era incuiata

Ghearele reci ale frigului glaciar de afara intra prin crapatura geamului alb. De fapt totul era alb, in afara de ochii si parul ei. In intunericul noptii si in lumina proasta a felinarului de pe strada, era alba ca neaua si buclele-i negre ca taciunele.
Buzele ii alunecau pe gatul meu pe care il si saruta uneori, stiind bine ce imi face, dar parea ca nu ii pasa ca ma domina. Era deasupra mea, sprijinindu-se in coate, purtand doar lenjeria dantelata, tot neagra, la fel ca valurile ce ii porneau in crestet si se terminau pe cearceaful sifonat.
O mangaiam cu ambele maini pe spate, zgariind-o si incercand sa maschez faptul ca ce imi facea ma innebunea. Era peste mine, din toate punctele de vedere posibile, uneori oprindu-se si uitandu-se in ochii mei. Apoi ma saruta, apucandu-ma cu mana dreapta de maxilar si infigandu-si unghiile in el.
Era prea mult. Am dat-o jos de pe mine, schimband rolurile, tinand-o de incheieturi si uitandu-ma in ochii ei care pareau ca se terminau abia in neant. I-am dat jos tot ce mai avea pe ea. Era superba, in goliciunea ce ii acoperea trupul frumos si cu forme pline. Am sarutat-o inca o data cu sete, mangaindu-i chipul curat, dorind contopirea cu ea. Era perfecta, o manie, o maladie a mintii mele bolnave.
Legatura buzelor noastre se desfacu, iar trupurile noastre se unira. Un fior puse stapanire pe corpul meu, facandu-ma sa imi fie frig, apoi cald. Eram acolo, eram unde fanteziile mele ma impinsesera, eram cu ea, iar usa era incuiata.
Ma fixa cu ochii ei mici si negri in noptea grea. Stapana sufletului si trupului meu era imobilizata sub mine. Am inceput sa ii dau ceea ce voia. Incet, dar tare, ca probabil sa nu se termine niciodata. Am apucat-o de par si am tras-o pe spate. Isi undui trunchiul, deschise gura larg si se uita in gol spre tavan, in timp ce nu ma opream. Era calda, dar piele ii era rece.
I-am pus mana cealalta pe chip, in timp ce m-am apropiat de ea si am sarutat-o, muscandu-i buza pana la sange. Simteam ca o lovesc, simteam ca gemetele ei nu erau doar de placere, dar nu conta. Mi-am mutat mana de pe fata ei pe sanul drept, mai agresiv ca inainte.
Din nou, era prea mult. Am incetinit, iar ea ma impinse pe spate, fara a ma face sa ies. Cu manevre lente imi domina existenta, stiind ca e singurul lucru pe care l-as face vreodata. Isi misca soldurile in fata si in spate, pe un ritm cunoscut doar de ea. Repede, dar sigur.
Abdomenul ii era frumos si alb, in arcuirile necontenite. Incepu sa se grabeasca, gemea mai tare, ma apuca de gat, isi infipse unghiile cu brutalitate, din ce in ce mai agresiva. Trupul ii transpira, muschii i se incordau, chipul i se transforma intr-o grimasa, dintii i se inclestara, scoase un sunet scurt si incepu sa tremure. Eram sub ea un simplu obiect, o masina facuta pentru a ii oferi ei placere.
Se opri, incepu sa ma sarute, si continua incet. Am schimbat din nou locurile, dar nu mai era la fel. Nu mai era brutal, nu mai era doar chemarea faneziei, dar si a sufletului. Ii dadeam mai incet, mai ferm, sarutandu-i gura insetata care nu stia daca sa geama sau sa imi raspunda. O tineam de chip, nicidecum de sani, solduri sau abdomen. Nu mai era sex, era dragoste. Cel putin asa imi place sa cred. Eram lipiti, trup pe trup, in timp ce miscarile bazinului meu o faceau sa geama.
Avea picioarele subtiri si drepte incrucisate in jurul soldurilor mele, iar cu degetele ma zgaria pe spate. M-am departat de ea, trist, am apucat-o de incheieturi si am imobilizat-o din nou sub mine. O muscam de gat, iar ea raspundea fara vointa printr-un tremur slab si o respiratie sacadata. Nu mai intram in ea puternic, ci slab si putin, batandu-mi joc de stapana sufletului meu. Respira repede, implorandu-ma sa continui, dar un zambet imi aparu pe buze.
- Vrei? am intrebat-o eu. Se zbatea dar nici nu voia sa scape. Lupta dintre minte si corp era indecisa.
- Mhm, spuse ea, dand din cap si muscandu-si buza de jos.
Pentru o clipa m-am uitat la ea asa cum era de fapt. Era magnifica. Slaba, dar incredibil de puternica, un miracol al lumii urate in care existam. Brutalitatea deveni afectiune, eu cazand peste ea si incepand sa o sarut din nou.
Am inceput sa ma grabesc din nou, dar nu ma puteam controla. Era prea buna. Stia si ea lucrul asta, dar ma lasa sa cred ca sunt in control. Am luat-o din nou de par, iar finalul venea. Fiecare miscare facuta era un pas catre etern.
Tipa scurt, si incepu din nou sa tremure, dar nu mai eram in sincron. Eu imi faceam treaba, si ea pe a ei. Era calda, transpirata si slaba. Nu mai dura mult. Se termina lung, eu ramanand in ea si mangaindu-i gatul, tinand-o de mana in acelasi timp. Se terminase.
Se crapa de ziua pe sub norii gri si grei. Un nou Soare se pregatea sa intre in lupta impotriva intunericului toamnei. Dar noi il invisesem. Statea langa mine, respirand greoi, uitandu-se prin mine, intinsa pe spate, cu un Dunhill aprins. Fumul ii iesea rapid din plamanii incinsi, si se pierdea in intunericul noptii. O iubeam acum asa cum puteam sa o iubesc doar pe ea, pentru ce era, pentru zambetul ei curat ce imi aducea pace in suflet si liniste in minte.
Usa era incuiata.

De la Lazar in Panduri

Incep scrisoarea prin a iti spune ca nu o public pentru audienta, ci pentru ca probabil asa o vei citi. Si sper ca imi vei da un mesaj sau orice altceva, doar ca sa stiu ca ochii tai s-au plimbat pentru cateva minute peste randurile ce urmeaza.
Stiu ca ale mele cuvinte isi pierd orice putere, cum o fac mereu, in fata a ce tu reprezinti, ceva frumos dar pangarit de multi care nu ar fi meritat nici macar o privire din partea ta. Stiu ca vorbele, singurele mele arme, ruginesc si se rup inainte ca eu sa le pot folosi, in incercarea mea de a iti sparge zidurile.
Imi pare rau ca am ajuns aici, si sper ca a contat. Probabil ca nu. Si nu cred ca ai idee cat de mult a contat, cat de putin a fost, pentru un om ca mine.
Mi-ai spus de multe ori ca gandesc prea mult totul. Asa e, probabil ca ai dreptate. Probabil ca mintea mea atat de bolnava de cautarea unui final bun e de fapt incetoseata, imbibata de vise si sperante. Am pierdut inainte, si am mai pierdut si acum, cum voi mai pierde pana imi voi inchide ochii, invins in ultima mea lupta.
Nu stiu de ce a trebuit sa apari exact cand eram jos, sa ma urci fara vointa spre eden, si apoi sa ma arunci inapoi spre intuneric, cu o viteza inimaginabila.
Probabil ca nu o sa stiu niciodata asta. Acum, ceva e cert. Creaturile salbatice nu pot fi imblanzite nici de cei mai puternici oameni. Crede-ma, draga mea, ca multe furtuni mi-au udat pielea, multe focuri mi-au ars sufletul si de multe ori oasele mele s-au rupt cand am cazut.
Dar probabil, e la fel de greu mereu. Fiecare infrangere, fiecare cadere, fiecare bataie luata de la destin doare mai tare decat cea precendeta, pentru ca eu sa inteleg ca nimic nu ne face mai puternici. Suntem puternici cand ne nastem, si pe masura ce crestem, devenim slabi.
Esti incredibila, intr-un mod in care nu intelegi, intr-o maniera in care pentru multi esti nimic. Pentru unii, tu esti totul. Cand ochii tai se deschid dimineata, soarele rasare, si odata cu inchiderea lor, noaptea vine.
Vreau sa iti multumesc pentru tot ce mi-ai oferit, pentru Academia Militara, pentru Izvor, pentru Frame, pentru "excursiile" de la Lazar pana in Panduri, pentru tot ce a reprezentat perioada asta scurta de timp. Nu am vrut mult. Nu cer mai mult decat ofer, nici macar jumatate. Tot ce aveam, era un vis. Era visul care acum ma bantuie si imi roade sufletul. Era visul in care eu si tu vom rezista, in ciuda lumii care nu e niciodata multumita. Era visul in care te faceam fericita in fiecare zi, in care iti dadeam speranta unei zi noi, asa cum si tu mi-ai dat-o mie. Era visul in care ochii tai ii priveau pe ai mei in fiecare zi.
Asa sunt eu, din pacate, un vizionar, un oracol nepriceput in previziunile viitorului sau. Inca o data, iti multumesc pentru ca ai facut din mine ceea ce altii n-au reusit in prea mult timp, mi-ai oferit fericire si liniste, asa cum sper ca ti-am oferit si eu tie, si sper ca intr-o zi, visele sa nu mai fie doar vise.

Parintele

De cand ne nastem, ne gasim in bratele lor protectoare, aparati de lume de catre zambetele lor largi atunci cand ne vad pentru prima oara. Ei fac un juramant tacut, prin care ii lasa pe cei de sus sa inteleaga ca toata viata ne vor ocroti de lume si de raul pe care cu siguranta il vom intalni.
Nu exista fiinta mai puternica decat un tata si nici o voce mai calda decat a mamei. Asta stim cu totii, asta ne dam seama uneori prea tarziu, cand timpul a trecut, cand prapastii s-au sapat intre noi si ei, eroii nostri, singurele noastre scuturi impotriva lumii ce ne vrea raul.
Nu ii intelegem decat atunci cand timpul a trecut, cand crestem si cand incet, incet, ne indepartam, ei intinzandu-si mainile puternice catre noi si incercand sa ne apuce din avantul nostru celestial catre maturitate. Nu ne dam seama cat de mult lupta si cat de mult isi doresc ca noi sa ii depasim, sa devenim mai buni si sa fim tot ce ei n-au fost, versiuni superioare ale creatorilor nostri.
Ii iubesc pe mama si pe tata mai mult decat orice. Indiferent ce ochi ai oricarei fete, orice sarut exprimat in pagini intregi de epitete si figuri de stil as elogia in scris, prima iubire a oricui este parintele, si el este ultima, caci atunci cand ne ducem, primii la care ne gandim sunt ei, cu chipurile lor protectoare si pline de iubire, singurele pe care nu se poate citi nicio urma de invidie sau ura vreodata, dorind sa ii vedem din nou.
Deseori nu realizam cat de mult insemnam pentru ei, nu intelegem ca noi suntem lumea lor, si ca fara noi, ei nu ar mai avea motive sa traiasca. Si-ar da si ultimul ban pentru ca noi sa avem un viitor, si-ar sarifica tot ce au reusit intr-o viata de munca pentru fericirea noastra si ar muri pentru ca noi sa mai avem o zi pe Pamant.
Indiferent cat de des ne luptam unii cu altii, suntem de aceeasi parte a baricadei, infruntand aceeasi lume, tinandu-ne de mana, ei invatandu-ne sa trecem prin orice foc, educandu-ne spiritul si ajutandu-ne sa ne gasim drumul.
Nu exista parinte care sa nu isi iubesca odrasla, cum nu exista nici zi fara noapte. Nu exista pericol de care parintele sa nu isi protejeze copilul, chiar cu pretul vietii. Sa stii, cititorule, ca daca cerul s-ar intuneca de sageti ce vin spre tine, tatal tau s-ar aseza in fata ta, primind fiecare lovitura pentru ca te iubeste si ar zambi facand-o, pentru ca tu ai apuca sa mai deschizi o data ochii dimineata.
Sa stii ca daca toti zeii te-ar blestema, mama ta ar alege sa sufere oricat pentru ca tu sa nu versi o lacrima vreodata, si ar face-o si ea zambind, stiind ca tu vei rade inca o zi, vei iubi inca o zi, si te vei scalda in lumina Soarelui inca o data.
Stiu ca postul a fost lung, si sper ca ai avut rabdare sa il citesti pe tot. Nu vrea sa te sensibilizez, vreau doar sa te rog sa iti iubesti parintii macar jumatate din cat te iubesc ei, si chiar daca crezi ca uneori nu te inteleg, sa le arati in fiecare zi cat de mult inseamna pentru tine, pentru ca intr-o zi o sa plece, iar nimeni nu te va mai sprijini atunci cand vei simti nevoia sa cazi.

Fata in negru cu parul ca noaptea

Probabil ca nu stie acum ce face, nu va stii nici maine, dar cei din jurul ei o vad. E dezlantuita, ca o ploaie calda si scurta in mijlocul celei mai toride veri. Da din mainile-i fine si subtiri, isi arunca parul negru ca noaptea fara cumpatare si ritmul muzicii e singura ei religie ce ii domina existenta si corpul atat de slab acum, ca si mintea ei.
In jurul ei, oameni normali, tipuri si tipuri, ea fiind speciala. Ochi plini de dorinta o privesc pe ea, cum zburda manata de zgomot in lumea ei atat de luminoasa. Are ochii inchisi, ca o granita zidita intre ea si restul, menita pentru a-i tine departe si pentru a nu ii ucide starea.
Nu ii pasa de nimic, dar de totul in acelasi timp, fiecare atingere de fapturile efemere din jurul ei fiind ca o lama de cutit ce ii strapunge pielea alba, facand-o sa isi piarda echilibrul celestial in care se gaseste. Uneori mai transpira, fiind dovada ca este si om, fiind dovada ca mintea si imaginatia ei fara limite sunt cuprinse intr-un corp slab ce la un moment dat va ceda.
Dar nu conteaza. Noaptea e scurta, iar ziua ce vine dupa ea o va gasi din nou treaza, din nou cu lumea apasandu-i umerii firavi, cu liniste disperanta in jurul ei, iar corpul ei nu va mai dansa in lumini, ci va fi intins in patul ei de care incearca atat de des sa fuga.
Parul ei negru nu va mai levita in jurul ei, ci se va prelinge greoi pe pernele pe care le-ar da oricand pentru inca o secunda de haos.

Valuri negre

Valuri negre ii curg pe obrajii albi, pornind din crestetul capului ei frumos si rotund. Are ochii negri ca un abis infinit, iar chipul ii e curat ca neaua din ajunul Craciunului pe care il asteapta mereu pentru cadourile pe care stie ca le merita.
Mintea-i perversa, intr-o continua cautare de fantezie, nascoceste in fiecare secunda scenarii erotice pe care doar ea le poate pune in practica, ajutata de trupul ei facut din si pentru dorinta si pasiune. Probabil de asta a fost si lasata pe Pamant, pentru a isi desfasura farmecele de un dulce acru asupra animalelor obsedate sexual ca mine si ca majoritatea celorlalti pe care ii seduce cu frumusetea ei.
Arata putine, spunand prea multe, dandu-se uneori prea usor, dar stiind ca nimeni nu o sa o aiba vreodata. Corpul ei transpira, geme si domina, in timp ce mintea ei ramane calma, stiind ca e mereu in control. Nici o secunda de ezitare, nici o secunda de submisiune, doar dominatie si putere.
E acel gen de om pe care il intalnesti o data in viata, dar care face cat alti o mie, jucandu-se cu mintea ta deja avariata, provocandu-i falsa vindecare. Si amuzant e ca apare exact cand iti e mai rau, prinzandu-te in mrejele ei fara prea mult efort.
Cu valurile-i negre curgandu-i pe umerii albi si fini, te lasa sa crezi ca o poti desacraliza cu prezenta ta careia nu ii da importanta decat atunci cand esti probabil un semizeu, te lasa sa o dezbraci cu priviri insetate de ea, dar stie ca nu vei avea niciodata mai mult.
Prostule.
Si crezi, manat de zambetul ei care inauntru e un lac de lacrimi varsate dupa noptile de greseli pe care nu le va regreta, ca o poti descoperi. Un mister pentru mintea masculului limitat pe care incearca in permanenta sa o joace pe degetele ei subtiri si fine. De obicei ii reuseste.
Diavolul e o fata in matase, ce i se scurge lin pe spatele-i alb, singura ei slabiciune. Un demon in lumina judecatii zilei de care fuge cat de tare poate. Nici ea nu e un inger, nici ea nu e divina, iar Dumnezeul in care nu crede ii e singura fobie.

Din iubire venim.

Romanii sunt probabil cel mai bogat popor dintre toate dintr-un singur motiv: noi facem diferenta dintre dragoste si iubire. Noi nu "fall in love", noi "ne indragostim". Probabil ca poporul roman a simtit mai des decat englezul cel rece si betiv focul aprig si de nestavilit al dragostei, si s-a lasat purtat fara impotrivire de valurile calme ale iubirii.
Ce este iubirea? O stare? Un scop? Un ideal? Nu o sa stim niciodata, pentru ca fiecare o vede altfel. Pentru fiecare individ, se manifesta altfel, ii da aripi de diferite forme, si apoi il arunca spre iad cu o viteza ce difera si ea de la om la om.
Totusi, insa, ceea ce este la fel este puterea pe care iubirea o are asupra noastra, asupra celor ce nu putem decat sa ii urmam calea, sa o veneram si sa facem din ea dorinta si nu distrugere.
Iubirea ne da aripi, pentru a zbura peste cerurile instelate pe care am vrut mereu sa le atingem si ne curma ascensiunea, azvarlindu-ne cu putere spre abis. Ea ne transforma in abominatiuni ingrozitoare si salbatice, in zei nepieritori si ingeri demonizati. Ea ne aprinde un foc sfant, care cu apa neagra si diabolica este stins mai apoi.
Ea ne face slabi, puternici, curajosi si lasi, ea ne da speranta ca ne putem schimba destinul, iar tot ea ne face sa ne dam seama ca nu suntem decat oameni. Oameni cu un drum, oameni lasati aici cu un motiv, cu o singura cale fara de intoarcere.
Tot ceea ce facem intreaga noastra viata este sa cautam acea persoana care ne va invata ca iubirea si dragostea, fie ele stari sau momente, nu sunt sabii cu doua taisuri, nu sunt mantuirea si blestemul nostru, ci doar forte ce ne fac sa fim mai buni, mai intelepti, si impacati cu ceea ce suntem.
Din iubire venim, si in iubire ne intoarcem.