Grandios si banal.

Am mentionat verbul "a lupta" de prea multe ori, in prea multe forme, sub prea multe conjugari, in excesiv de multe contexte si in toate sensurile existente, indrumandu-mi cititorii spre a-si urma visele si a niciodata nu renunta la ceea ce isi doresc.
Eu am facut-o. Nu sunt un demagog, nu spun ceea ce nu cred, ba din contra, fapt ce mi-a adus de multe ori dezavantaje majore in viata. Am luptat, prin cuvinte, prin fapte, prin persuasiune si prin tot ce am avut pentru a imi urma visul. Dar uneori, e de ajuns?
Nu. Uneori, persoane total auxiliare vin si fura tot ce noi am cladit intr-o noapte care pare o eternitate. Uneori, oamenii nu sunt altceva decat fiinte nepasatoare cu propriile vise, ceea ce ii face individualisti si egocentristi, nepasatori in fata incercarilor asidue ale altora,
Si cand vedem ca tot ce am creat, este luat mult prea usor de altii, atunci cand noi, dupa un lung sir de lovituri date si primite, lasam garda jos, pentru ce sa ne mai ridicam? Un uppercut dat de viata este suficient sa ne puna la pamant pana arbitrul, in persoana propriei noastre vointe, numara pana la 10? Este suficienta o atingere asupra persoanei iubite, este suficient timpul petrecut impreuna de cei doi, noi ramanand in planul secundar, sa ne faca sa renuntam? Probabil ca da, probabil ca nu. Probabil ca nu o sa stim niciodata, probabil ca o sa dam cu banul si o sa vedem ce o sa pice. Nu stim.
Cum este ca orele petrecte impreuna, transformate de ale noastre encefale in eternitati delimitate in capitole fara sfarsit si fara inceput, sa fie transferate altei persoane? Cum este sa avem impresia ca suntem unici, ca schimbam ceva, cand suntem doar unii din liste interminabile cu oameni care au facut aceleasi lurcuri?
Cum e sa fii la fel? Cum e sa fii comun, sa stii ca ceea ce pentru tine era unic, pentru celalalt este ceva uzual? Cum e ca alinturile care tie iti umpleau inima de bucurie salbatica sa ii fie adresate altei persoane, in acelasi context in care voi va promiteati viitorul impreuna, nu la plural, ci la singular.
Avem momente cand grandiosul se transforma in banal, specialul in normal, iar maretia intr-o decadenta repetivitate. Avem momente cand iluziile golemice devin melci, ale caror carapace de otel raman doar amintirile sub stelele de nenumarat, cu aerul rece al marii umplandu-ne plamanii.
Atunci apare intrebarea pe care speram sa nu ne-o punem niciodata dupa atat de multe: merita?

Diamante si flacari.

Ce sunt relatiile? Conflagratii, convietuire pasnica, intelegere si iubire? Probabil ca asa sunt pentru majoritatea oamenilor. Pentru mine, cel ce sta la 4 jumate si scrie acest articol, n-au fost niciodata asa. Nu am stiut niciodata ce inseamna linistea, ce inseamna intelegerea, ce inseamna pacea si normalitatea in relatiile mele cu persoanele de sex opus.
A fost foc. Focul este elementul ce caracterizeaza majoritatea relatiilor mele. Nu neaparat dragostea nebuna, nu neaparat dragostea oarba si lipsita de principii. Nu. A insemnat efectiv foc, care ardea necontenit in orice faceam, cu oricine as fi fost.
Foc al luptei, al neintelegerii si probabil al iubirii pe care niciodata nu am putut si probabil nu am dorit sa il sting. Pentru ca unii oameni, suntem facuti pentru a ne trai viata in foc. Niciodata domolit, niciodata micsorat. Doar foc. Arzator, orbitor de stralucitor si salbatic, aruncandu-si vapaia asupra orice ne inconjoara.
Din foc ne nastem, focuri ale iubirii parintilor nostri, suficienti de indragostiti si siguri asupra conceperii noastre. In foc pierim, foc al amintirilor si al regretelor noastre pe care nu le mai putem indrepta. Si in foc traim, arzandu-ne viata si sperantele, in loc sa le traim, plini de entuziasm din pricina noului si a ideii de schimbare.
Distrugem tot ce am construit pentru a arde din nou in vapaia propriei dorinte, sperand ca de aceasta data sa nu fie un foc satanic care sa ne doara, ci unul domol, care doar sa ne incalzeasca sufletele mult prea reci pentru ceea ce speram, la sfarsit ramanand doar cenusa si diamante. Negru, un negru nemarginit, fierbinte si insuportabil, si cateva straluciri. Cand flama se stinge, ramane cenusa, cand iubirea se stinge, raman diamantele, nestemate ale trecutului, arse si incinerate, dar ramase pentru vesnicie perfecte si neatinse.
Acestea sunt momentele frumoase. Flacarile sunt doar certurile, nelinistea, frica, ura, gelozia, tot ce a fost negativ si a trebuit sa arda din carbuni pe care noi insine i-am plantat pe aceasta pajiste, odata acoperita de iarba plina de viata si flori de toata splendoarea. Ne autodistrugem, ne consumam sufletele si existentele in focuri abisale, ale caror baze nu le vedem niciodata.
Dar mai avem ceva. Diamantele. Acelea reprezinta momentele de bucurie, de liniste, de iubire, de speranta si de incredere, care in ciuda focului, nu vor disparea niciodata. Focul arde, dar ele raman. Ele ne tin acolo, ne fac sa dorim ca intr-o zi, cand cenusa va lua locul flamelor de neatins, sa putem sa le culegem, si sa ne ghideze spre un nou inceput.
Draga cititorule, daca focul arde, lasa-l sa arda. Lasa-l sa te mistuie, sa iti umple inima de furie si de tristete. Lasa-l sa te devoreze, sa arda tot ce e mai bun in tine. Lasa-l. De ce? Pentru ca atat de tare cat arde, atat de fericit vei fi cand totul se va opri, stins de o ploaie divina, iar stralucirea diamantelor pe care tu le-ai creat va lua locul orbitoarei calduri care odata, te-a ingenuncheat.
Culege apoi diamantele, uita-te cu nesat la ele, in timp ce tot ce a fost bun se reflecta in perfectiunea lor nepretuita. Bucura-te, iar apoi arunca-le in aer, lasandu-le sa cada din nou pe un pamant care va fi ars din nou. Lasa-le apoi sa arda din nou, lasa-le sa fiarba, ca si tine, in focul ce din nou te va lega fara doar si poate in flacari mult prea puternice pentru tine. Lasa-le sa piara, sa nu le mai vezi, sa iti dea impresia ca nu mai exista.
Pentru ca dupa foc, vine iar ploaie, iar ele vor straluci mai tare decat iti imaginai, iti vor umple sufletul de o noua euforie, te vor face sa te simti puternic si te vor ridica din iadul in care ai fost aruncat. Iar apoi, lasa-le iar. O noua ploaie va veni.

Draga mea,

Draga mea, 

Nu stiu daca e bine ca scriu asta, nici nu sunt sigur ca ar trebui sa o fac. Dar pana la urma, ce sunt regretele si ce suntem fara ele? Nimic.

Ce avem noi , nu este doar o dragoste. Este un produs al multor factori care ne-au adus pana aici. Ce avem noi, nu este doar o stare. Este un amalgam de stari care ne fac sa simtit ce simtim acum. Ce avem noi, e un copil. Daca nu ti-e cu suparare, o sa atribui ceea ce avem unei fiinte. 

Acest "copil", nu s-a nascut intr-o lume a pacii si a linistii, departe de zgomotul asurzitor al nelinistii care ne cuprinde existentele. Nu. El s-a nascut din foc, in foc, si in foc va pieri, intr-un univers al luptelor si al deznadejdii, fiind faurit parca din dorinta lui Ares, marele zeu al razboiului din mitologia Greaca.

Nici unul din noi nu a dorit sa il avem. A fost un accident, a fost o intamplare ca intr-o zi sa se nasca, sa prinda forma si sa ne marcheze existentele atat de tare, schimband aparenta liniste pe care o simteam amandoi.

Si a inceput sa se dezvolte, cu repeziciune, invatand ca nimic nu e usor, ca pentru totul va lupta pana va muri si ca pentru lucrurile marete trebuie uneori sa dai totul. A prins in ale sale maini arma inflacarata a curajului inca de mic, a invatat sa supravietuiasca intr-o lume in care nu a fost dorit, si acum, e gata sa porneasca impotriva oricui i-ar vrea raul.

Nu stiu, draga mea, daca intelegi fiecare metafora pe care o folosesc, si sper ca nu o sa consideri cuvintele de mai sus demne doar de un om nebun. Sunt cat de rational se poate, sunt cat de inteligent m-ai cunoscut si ti-a placut. Nu sunt altul, nici nu voi fi, dar inteleg lucrurile altfel pentru ca tu le-ai dat un sens. 

Sper ca esti bine, si ca intr-o zi, vei revendica acest copil, care este simplul produs al instabilitatii noastre, un accident atat de bun si atat de util. Sper ca intr-o zi sa il recunosti ca al tau, cand focul se va stinge de pe pamant, si iarba verde ii va lua locul. Sper ca intr-o zi, talpile noastre sa simta  in loc de scrum si cenusa, roua si racoarea unei noi dimineti. 

                                                                                                         Al tau,

                                                                                                          Andrei.

Cinematograful si retrospectiva.

In viata nu m-am bazat niciodata pe o serie de teorii si principii bine puse la punct, menite sa imi paveze drumul cu anumiti pasi pe care trebuie sa ii urmez. Dar de cand am inceput sa imi pun bazele caracterologice, tata mi-a spus ceva. Acele cuvinte ma vor ghida toata viata: ,,Intr-un final, toti ne vedem filmul vietii" .

Eu vad lucrurile asa: ca oameni, intalnim multi alti oameni, prin ei altii, si tot asa pana ajungem probabil, cand murim, sa avem aproximativ cateva mii de cunostinte de-a lungul vietii. Mii de cunostinte, zeci de cunoscuti, putini amici, si mai putini prieteni, si familia. Ei bine, oricat de sociabili am fi, intr-un final ajungem singuri. Nu ma refer fizic, pentru ca langa noi pot fi zeci de persoane, tinandu-ne fiecare de mana in ultimele noastre clipe in lumea celor vii.
Problema e ca, din punctul meu de vedere, inainte sa ne dam ultima suflare, exista o secunda. Acea secunda in care nu mai suntem in camera noastra veche, cu familia indurerata langa, ci doar noi, intr-o sala mare de cinema cu un singur scaun. Ne asezam, si filmul incepe sa ruleze. Fiecare moment din viata noastra, in detalii atat de mari incat credem ca e un scenariu de film artistic. Ideea e ca aici, nu vedem doar ce am facut, ci si ce am fi putut face, si cum ne-ar fi influentat viata. Emotional, profesional, psihologic, material, toate.
Este un film pe care doar noi il putem vedea, un film cu un singur bilet, un film pe care il vedem prea tarziu pentru a mai schimba ceva, pentru ca de obicei finalul este tragic. Ne gasim din nou batrani obositi, care probabil au ratat sansele vietilor lor, iar acum este prea tarziu, dandu-ne ultima suflare cu probabil, o lacrima pe obrazul nostru brazdat de vreme. Aceasta este retrospectiva.

Ca oameni, ca fiinte imperfecte, avem tendinta de a rata momentul care ne poate schimba viata. Pentru ca avem constiinta, pentru ca ne gandim la altii, pentru ca nu suntem fiinte egoiste, nu suntem primate, si avem consideratie pentru oamenii care in curand nu o sa mai fie langa noi, dar care ne marcheaza destinele. Teoria mea destinista legata de cum omul in fata destinului este legat la maini si la picioare cred eu ca are o mare bresa in corectitudinea ei: destinele altor oameni. Cand destinul unui om se intersecteaza cu al altuia, se schimba reciproc si se intersecteaza definitiv si irevocabil.
Dar intr-un final, omul pleaca. Marcandu-ne, schingiuindu-ne calea si lasandu-ne probabil fara ceea ce aveam nevoie dar nu am obtinut din cauza lui: fericirea.

In final, tot ce conteaza sunt momentele in care am simtit fericire, liniste si implinire. Nu compasiune, nu o constiinta libera si neperturbata. Nu. Fericirea noastra este cea mai importanta, iar a altora nu. Daca mi-e permis, draga cititorule, am un sfat, pe care sper sa il intelegi daca imi accepti teoria:

La finalul filmului, fa cumva, si nu plange.

Ultima etapa: Realitatea

In posturile precedente, am prezentat cele doua etape ale maturizarii noastre psihologice. Primele, aparent cele mai grele, dar in definitiv, cele mai usoare. Luptam Razboiul, pierdem, simtim Speranta, castigam, dar ce sunt toate astea fara punctul pus definitiv si irevocabil de Realitate?
Mintile noastre ne fac sa zburam, pe culmi ale disperarii, ale deznadejdii si ale dezamagirii, toate ducandu-ne incet spre momentul utopic in care ne gasim fericirea. Momentul in care ratiunea dispare si este inlocuita de cel mai nenorocit si fals sentiment: speranta. Acea aura care se aseaza asupra capetelor noastre, facandu-ne nemuritori, invincibili, si atotstiutori, paraleli si superiori lumii in care ar trebui de fapt sa traim. Din nefericire, aceasta nu dureaza mult. Dar este suficient cat sa pierdem pentru totdeauna lucruri, in euforia noastra si sa le aruncam in focul ce ne mistuie inimile.
Apoi apare Realitatea. Cadem in neant, apoi ne ridicam, ajungand din Iad in Rai, iar apoi cadem din nou, dar nu in gol, nu in infinit, ci pe Pamant. Fiecare os din scheletul nostru emotional este rupt, lasandu-ne inerti, aruncandu-ne asemenea cometelor ce isi incheie lunga lor calatorie impreuna cu Universul.
Nu am prefera acum sa cadem in gol, sa speram ca intr-o zi cineva ne va trage spre lumina ce e atat de departe de noi? Nu am prefera acum sa visam, sa ne lasam purtati de valurile nestavilitei noastre fericiri? Ba da. Dar acum suntem doar noi, nu armatele ce duc Razboiul alaturi de noi, nu lumina ce ne da Speranta. Nu. Noi, durerea, si briza unei mari, ce duce cu sine mirosul unui drum mult prea lung, care a ajuns la sfarsit.
Franti, cu ale noastre vise lacerate, intoarcem capul spre locul din care aerul ne-a umplut plamanii. E o mare. Cerul e violet, valurile involburate spumega, iar cerul pare atat de departe. Cerul din care am fost aruncati pare atat de intunecat fata de momentul in care il atinsesem parca pentru prima oara. Si ne ridicam. Realitatea a aruncat pe masa o ultima carte. Nu a fost cea castigatoare. Si intr-un fel nu ne mira.
Acum nu mai suntem luptatori. Nu mai suntem nici ingeri sau zei. Suntem oameni. Suntem ceea ce am fost claditi sa fim. Venim din pamant, acolo ne intoarcem. Acolo ne este locul. Si realizam asta prin mult prea multe.

Dar ne-am ridicat. Intai in genunchi, apoi stand drepti, primind in piepturile noastre ranite prima raza a Soarelui. Am vrea sa vedem ce se afla in spatele nostru, dar nu putem. Stim deja. Nu are rost. Este trecutul. In timp ce astrul colosal isi face aparitia asupra lumii, ne dam seama ce inseamna el. E un nou inceput. Nu doar al oricarei alte zi. O noua calatorie. Si o noua sansa.
Atunci realizam ca toata viata vom lupta. Toata viata ne vom autodistruge, ne vom avanta in lupte din ce in ce mai grele, incercand ca la un moment dat sa obtinem o victorie finala, care ne va schimba viata. Dar da. O vom face. Si vom invata.
Si ne avantam din nou, in valurile inflacarate ale rasaritului spre o noua lupta, in cautare de mai mult. Fiecare cicatrice, fiecare rana, fiecare semn va reprezenta curajul nostru, va reprezenta locul in care nu vom mai fi niciodata loviti de spada grea a destinului. Vom invata ca nimic nu ni se da, ca trebuie sa sacrificam multe, ca trebuie sa dam totul in schimb uneori pentru lucruri atat de mici, ca niciodata nu trebuie sa ne oprim daca ne dorim ceva. Pentru ca, draga cititorule, un om fara cicatrici e un om slab, care nu a pierdut nimic, care nu a luptat niciodata si nu a stiut niciodata ce este iubirea.

Speranta

Cred ca dupa fiecare ,,Razboi'', vine pacea. Acele momente de disperare, lipsa de speranta si ura fara de sine si fata de destin se metamorfozeaza in fix opusul, exact ca depolarizarea si repolarizarea membranei celulare. Tot ce a fost murdarit, denigrat si umilit devine imaculat si stralucitor ca cel mai frumos rasarit de soare.
Uneori, in incercarea noastra de a urca, trecem de acea trambulina aruncata langa noi de soarta, care ne poate propulsa cu o viteza nemaipomenita spre varful pe care dorim atat de acerb sa il calcam cu varfurile picioarelor.
Vorbim des despre iubire, despre cum ne transforma in versiuni extraordinare ale noastre, facandu-ne sa devenim superoameni, sa infrangem orice bariere si sa devenim ceea ce dorim toti la un moment dat: grandiosi. Dar ce este ea? Platon nu a reusit sa o defineasca, la fel ca multi alti straluciti filozofi si sociologi de-a lungul istoriei noastre. In opinia mea este un moment. Acel moment in care lucrurile fac sens, se leaga, incepem sa vedem in sfarsit capatul lungii noastre calatorii in cautarea fericirii. Si uneori suntem orbi, ca niste cai ai caror ochi sunt opriti de bariere, dorim sa vedem o singura cale al carei orizont este nemarginit. Cat de umilitor este pentru ratiunea nostra sa ne dam seama ca tot ce am cautat vreodata era atat de aproape, tot timpul asteptand sa faca mutarea care ne va schimba cursul "jocului" ce incercam sa il terminam victoriosi?
Nimic nu se compara cu secunda in care devenim mici Nostradamusi si anticipam ce se va intampla, fiind atat de siguri de succesul ce ne asteapta. Momentul in care lucrurile au pentru prima oara un scop, devin certitudini neimplinite inca si iau forma unui viitor bine definit de contururi luminoase, desenat in nuante calde si pline de liniste.Furtuna devine o baie calda a soarelui, un nou inceput, o raza de lumina in iadul abisal de intunecat in care ne scufundam fara sa gasim o iesire. Ne obisnuim cu norul colosal ce sta deasupra noastra de prea mult timp, uitand ca soarele este ceea ce trebuie sa vedem si sa cautam.Este o zdruncinatura imensa care ne schimba perceptia asupra lumii, incepem sa credem in dragoste din nou, incepem sa speram la o viata mai buna si la liniste, pe care am mentionat-o de mult prea multe ori. Dar in definitiv asta ne dorim. Fericire, liniste, caldura si libertate.
Este destul de intrigant cand ne gandim ca toate aceste lucruri le poate reprezenta o persoana. Un om. Ca si noi. De care depinde toata stabilitatea noastra. Cat de dependenti suntem de defectele si capriciile fiintelor ca si noi, pline de pacate si regrete, dar care le definesc in ceea ce iubim? Mult prea dependenti. Ne proptim cu piloni grandiosi de titaniu si diamant, de nedaramat nici de cel mai mare uragan aruncat de slabiciunea noastra umana, atat de daunatoare pentru noi.
 Oamenii devin scopuri, riscam totul pentru a ii avea langa noi si ne avantam intr-o noua lupta, plini de speranta si mai avizi de victorie ca niciodata. Dar pentru a simti fericirea, trebuie sa suferim. Cum spunea cineva odata, ,,Iubesc noaptea. Doar atunci cand este intuneric, putem vedea stelele." . 

Razboiul

In viata noastra, trecem prin anumite momente. Momentele acelea de deznadejde, de neputinta, in care ne simtim invalizi, ciungi si ologi in fata unui drum, in fata singurului drum, de fapt, ce trebuie sa il urmam. Flancat de ziduri, incercam sa deviem de la el, sa scapam de forta ce ne impinge din spate, tot inainte. Lovim cu toata puterea, incercand sa daramam acele bariere ce ne inchid viziunea asupra orizontului nemarginit din jurul drumului nostru.
Dar nu putem. Si disperam, disperam acerb, intr-o lupta mult prea grea pentru noi. Aceste este drumul de 1000 de kilometri din care iesim adulti. Este acea etapa a vietii care ne invata ca vitejia, speranta, curajul si vointa uneori nu sunt suficiente, iar noi cadem ingenuncheati in fata unui destin care ne este de la inceputul calatoriei potrivnic. Ne dam seama ca drumul ne-a aruncat in vapaia unei conflagratii din care putem iesi doar invinsi. Dar trebuie sa luptam. Este un razboi pe care noi si numai noi trebuie sa il pierdem, pe care oricat am vrea, nu poate sa il duca nimeni pentru noi. Sunt pereti de care trebuie sa ne dam cu capul singuri, pentru a intelege ca realitatea e dura, e o stanca grea pe care magia sau dorinta, oricat de arzatoare e ea, nu o pot clinti.
Si luptam, trimitand hoarde de trupe ale sperantei si ale disperarii spre un teritoriu de necucerit, in rafale interminabile, de o grandoare nemarginita. Spargem orice bariere ale ratiunii cu dorinta noastra, devenim mici Napoleoni ai propriilor noastre cruciade si nimic nu mai contaza in jurul nostru in afara de victorie.
Toti ajungem in punctul dramatic in care nu mai avem cu ce sa luptam, in care orice forma de rezistenta in fata contraatacului destinului este inutila si sortita esecului. Atunci ne maturizam, cand acceptam infrangerea si realizam ca totul a fost probabil in van. Ca teritoriul pe care incercam disperati sa il cucerim nu a fost niciodata al nostru, nici macar un fir de iarba nu s-a clintit cand vapaia luptei era atat de aproape. Realizam ca nu suntem nimic altceva decat oameni, nascuti pentru a urca, a cobora un munte al carui apogeu nu stim niciodata cand il atingem, si de care trecem fara sa realizam in incercarea noastra de a merge mai sus.

Dar avem onoarea. Onoarea ca nu ne-am dat batuti fara a lupta, fara a ne lasa amprenta pe un camp de batalie care in scurt timp ne va sterge urmele. Pentru cineva, toti suntem luptatori. Suntem oamenii care nu au renuntat niciodata la ei si la speranta ca intr-o zi vor fi impreuna. Pentru ca in final, totul se rezuma la iubire si la puterea pe care ne-o da ea, sa facem imposibilul, sa visam la o lume perfecta, la fericire eterna si sa ne simtim niste mici zei in universurile noastre atat de mari pentru noi.