Potentialul de membrana

Asta probabil ca e prima postare pe topicul principal al blogului. Tocmai am trecut de celula la biologie. Caracteristicile generale, alcatuirea (cu membrana, citoplasma si nucleu), organitele din citoplasma, totul a parut destul de lejer. Nici transportul transmembranar nu a fost foarte complicat pana am ajuns la ceea ce numim transportul activ, acea nebunie ce necesita proteine transportoare si e de doua feluri, primar, cu hidroliza ATP-ului si secundar, cu pompa de sodiu-potasiu.
De aici, lucrurile au inceput sa se complice. Potentialul de membrana este ceva absolut ingrozitor, din punctul meu de vedere. Manualul, biblia noastra, a viitorilor medicinisti da niste notiuni exacte, fara o anumita imagine, cum intalneam in cazul citoplasmei sau membranei. Ideea simpla e ca impulsul electric trece prin membrana si in principiu depolarizeaza totul, ca mai apoi sa se polarizeze. Ma refer la ionii cu + si cei cu - .
PENTRU A INTELEGE MAI BINE cum functioneaza potentialul de membrana, la pagina 15 avem o mica schita a unui axon prin care trece un impuls. Sagetile arata cum se depolarizeaza si apoi se repolarizeaza membrana.
Maine intru in sistemul nervos si restul functiilor organismului uman. Sper sa fie mai logic decat ultima lectie. Daca aveti vreo intrebare, nu ezitati sa o faceti pe facebook.

Si vis amari, ama!

In Roma antica, un baiat foarte destept a spus o data "Si vis amari, ama!", adica, daca vrei sa fii iubit, iubeste. Sincer sa fiu, nu stiu pe ce principiu al egalitatii functiona iubirea in Roma, dar evident este ca acum, la mai mult de 2000 de ani de atunci, lucrurile nu mai sunt la fel.
Aceasta balanta a recompensarii sentimentale care pare a fi fost prezenta pe vremea in care Cezar si ceilalti imperatori faceau legea pe mapamond a disparut incet, in fata unei delimitari clare a celor doua parti: cel care iubeste si cea care nu, lasand sa se contureze o prapastie de milioane de kilometri intre cele doua atitudini partase la acest dezechilibru.
Parca mai nou, daca nu exista acest dezechilibru, nu este real. Iubirea a ajuns sa fie ceva indivizibil, pe care niciodata doi nu o pot simti in acelasi timp, la aceeasi intensitate. Si e destul de tragic, stiind ca odata, era singurul lucru care facea lucrurile sa continuie sa existe. Era un motiv al razboaielor de genul celui pentru Troia, cand iubirea dintre Paris si Elena a declansat ceea ce acum, dupa mii de ani, a devenit o legenda a istoriei militare. Si inca o data, de ce? Pentru iubire.
Eu aseman iubirea cu amalgamul de trairi pe care le resimt cand ma gandesc la medicina. Acea intensitate, acea sufocare datorata unui entuziasm extraordinar, acea flacara care arde in permanenta si e lumina dintr-un infinit de intuneric.
Ce este iubirea? Nu stie nimeni. O balanta in echilibru, un dezechilibru total, o forta care pune lucrurile in motiune? Probabil. Important este ca dupa toate, este singurul lucru care ne face sa fim oameni, singurul lucru care ne diferentiaza de primate, este singurul lucru care atesta apartenenta noastra la Homo Sapiens Recensis.

Motivatia

Toti ne trezim intr-o zi si spunem ca vrem sa devenim medici. Nu avem nici cea mai mica idee despre ce poate insemna asta. Ne imaginam sangele, halatul, hainele de sala, adrenalina pulsand in corpurile noastre in timp ce intram in sala de operatie pregatiti sa salvam o viata. Si visam, si muncim, si ne luptam cu orice ne sta in cale pentru a ajunge acolo.
Visam sala de operatie, masa, Kocheru, lama de 10, retractorul, acul de sutura, toate in mainile noastre, in operatii lungi de ore intregi, din care iesim mandri de noi ca am vindecat un alt om. Visam lipsa de somn si epuizarea ca pe o dovada vie a dedicarii noastre meseriei de medici.
Speram ca intr-o zi, sa vina momentul in care un pacient, un strain, sa ne zambeasca plin de speranta si plin de incredere, si ca asta sa fie o rasplata mai mare si mai importanta decat orice suma de bani. Speram sa taiem, sa ne remarcam, sa fim apreciati si sa fim in stare sa ii spunem pacientului dupa operatie ca "totul a decurs bine".
Desi mai avem mai mult de 8 ani pana acolo, deja ne e teama sa pierdem oameni, deja ne terifiaza ideea ca o sa ne moara fiinte sub bisturiu, si nu o sa putem sa facem nimic.

Avem un foc in noi care arde necontenit, o dorinta care ar putea distruge cel mai mare munte de diamant aruncat in fata noastra de destin, simtim o satisfactie nebuneasca atunci cand auzim cuvantul "medicina", devenim mici doctori cand vreun prieten sau ruda are vreo afectiune si speram ca asa, fara studii cum suntem, sa facem ceva, sa facem un pas mai aproape de momentul cand ne vom lua licenta.

Noi suntem chirurgii de peste 8 ani, noi suntem viitorul breslei noastre, noi suntem cei de care Hipocrate ar fi mandru.

Intro

Este prima mea postare. Intentionez sa tin acest blog in functiune pana dupa examenul de admitere la UMF Carol Davila, incepand de acum, de la finele clasei a 10-a.

Ceea ce stiu sigur? O sa devin medic. Ceea ce nu stiu? O multitudine de pasi, de trepte, pe care va trebui sa le parcurg in lungul drum spre ziua absolvirii, spre juramantul lui Hipocrate, spre ziua cand voi obtine licenta de a practica nobila arta a medicinii.

Mai am mult pana atunci, dar sper ca prin acest blog sa impartasesc cu viitorii mei colegi de facultate cateva dintre ideile si idealurile mele pe parcursul acestor doi ani care ma despart de momentul adevarului.