Povestea Valurilor

Valurile se loveau incet de tarmul neostenit, martor al atator povesti. Lumini incepeau sa iasa din mare, vindecand cerul de intunericul noptii pentru inca o data. Nisipul era rece, ca si tacerea ei. Vantul batea slab. Sta ghemuita langa mine, uitandu-se spre Soarele ce isi face loc spre infinit inca o data.
Orizontul e departe, ca si ea acum, caci amandoi tac dar spun atat de multe. Inainte eternitate, in spate durere, langa mine, ea,  amandoua. I-am luat mana in a mea, si nu a opus rezistenta. Mi-am impreunat degetele cu ale ei, si m-am uitat spre ea. Pietrele caprui nepretuite pe care noi le numim cu ignoranta "ochi" straluceau in fata unui astru mai mare.
- Nu te urasc, i-am spus eu. Valurile se loveau si dispareau in nisipul de la picioarele noastre, cu zgomotul lor linistitor, prin care ne anuntau ca vor reveni mereu. Valuri. Nemuritoare ca si ea, fara inceput si fara sfarsit, nascute in inima marii, moarte pe tarmurile ei, dar niciodata singure.
- De ce? ma intreba ea, continuand sa fixeze orizontul cu ochii-i mari.
Nu am stiut ce sa ii raspund initial. Erau atat de multe, dar cuvintele niciodata nu au facut-o sa isi schimbe cursul, n-au stat niciodata ca baraj in fata valului pe care l-a reprezentat mereu, n-au fost niciodata catapultele care sa-i sparga zidurile. Pentru ea, vorbele sunt trecatoare, ca si cei ce le rostesc, iar eu stiam asta mai bine ca oricine.
Mi-era frica. Am tras-o langa mine, si mi-am sprijinit capul pe umarul ei in timp ce ii mangaiam spatele. Am inchis ochii. Mirosul din parul ei imi aduse in minte imaginea zambetului ei, a vocii ei odata iradiante si a stralucirii cu care reusea fara sa vrea sa imi lumineze drumul.
- Pentru ca atunci cand promisiunile sunt facute des, ele devin juraminte. Ti-am jurat ca niciodata nu vei fii singura atat timp cat mai am o ultima flama a sperantei arzand in mine, si asta o sa fac. Pentru ca stiu ca binele invinge, chiar daca razboiul tau cu el e vesnic, iar lupta care te macina la un moment dat se va sfarsi. Pentru ca tot ce faci, greseli si pacate, te fac sa fii tu. Pentru ca stiu ca intr-o zi, o sa fii o mama buna, care nu ii va lasa pe copiii ei sa indure ceea ce a indurat ea. Pentru ca esti sclava destinului, dusmana lui si chiar el insusi. Pentru ca in ochii tai lumi mor si se nasc, pentru ca prin pasii tai calci ura, furia si dezolarea atunci cand apari in viata cuiva,s chiar daca nu esti Soarele, ci doar Luna intunecata si orbitoare din eclipsa. Pentru ca sper sa prind ziua cand norii seci vor disparea, o ploaie va cadea si iti va purifica trupul, mintea si sufletul, iar raze vor sparge cerul negru, scaldandu-te in caldura pe care o tanjesti atat de mult. Pentru ca sper ca intr-o zi, sa intelegi ca te iubesc, iar tot atunci sa iti aduci aminte ca niciodata nu o sa fii singura, pentru ca nici marea nu vorbeste, dar mereu te cheama catre linistea ei eterna. Nu stiu cand se va intampla, dar n-ai idee cat imi doresc sa fiu labga tine cand vei renaste, iar raul din tine va striga pentru ultima oara.
Zambi slab, dar trupul i se inmnie. Isi sprijini capul pe umarul meu, si ma cuprinse cu bratul stang, strangandu-ma aproape. Mi-am intors capul spre ea. Lumina zilei o sanctifica. Se uita in ochii mei, iar cuvintele devenira inutile.
M-am apropiat de ea, am intins-o pe nisipul ud si am sarutat-o. Ca niciodata. Ura se scurse din mine, pierduta in cerul diminetii. Frica fugi de caldura ce sufletul mi-o emana, iar tristetea deveni tot ceea ce nu fusese inainte, in lumina unui nou inceput.

Valurile loveau mereu tarmurile reci, cum le lovesc si acum, si le vor lovi mult timp dupa ce noi nu vom mai fi, iar tot ele vor canta un cantec etern in limba lor, despre speranta, despre putere si despre iubire, pe care toti il auzim cel putin o data.

Intunericul vegheaza - poezie

Cand te vei trezi,

Va fi iar dimineata,

Atunci cand cerul se deschide

Si nu-i pic de ceata.

Nu stiu unde esti acum,

Nu stiu-unde te duci

Nu stiu pe ce drum

Vrei tu maine s-o apuci.

Dar asta este cantul meu

Ultimul e despre tine

Crede-ma ca imi e greu

Se rupe totu-n mine.

Dar acum e noapte,

Iar stelele sunt sus

Intunericul vegheaza fapte

Si pe oamenii ce au apus.

Caci n-ai idee cum cuvinte

Cand sunt spuse des

Devin juraminte,

Prind un inteles.

Caci a fost putin,

Dar timpu-ncet se duce

Iar vorbele raman

Ca veninul cel mai dulce.

Vocea ta, tot o-aud departe

Dar totul in jur cade

Cand sperantele sunt moarte.

Dar acum e noapte,

Iar stelele sunt sus

Intunericul vegheaza fapte

Si pe oamenii ce au apus.

Si nu-ntelegi, tu, frumoasa mea

Cum mi-ai dat putere

Sa lupt cu noaptea grea

Dar omul, el doar cere,

Cand trupu-i e stapan

Nu simte deloc durere

Iar nimic nu mai e bun

Ramane doar tacere

Dar asta este cantul meu,

Sper ca il vei auzi

Si te vei gandi mereu

Ca in nopti, demult, tarzii

Cineva te-a facut totul

Iar sufletu-i era un foc

Cand numele tau sacru

Era ca un joc.

Caci ma faceai sa zbor

Peste rele, peste foame

Peste ura lor.

E tarziu din nou,

Soarele rasare,

Alta noapte de-ntuneric

Alte lumini in Mare.

Dar acum e noapte,

Iar stelele sunt sus

Intunericul vegheaza fapte

Si pe oamenii ce au apus.

Yr oinrdv

Am stat cu foaia goala in fata prea mult timp, nestiind ce sa scriu, agatandu-ma de orice idee as fi avut, dar esuand lamentabil pentru ca pur si simplu nu simteam nimic. Nimic bun, de fapt, pentru ca furia si dezamagirea erau lucrurile care imi dominau existenta.
Totul era din nou negru, fiecare zambet era o grimasa dureroasa, iar rasul suna a gemete disperate puse intr-un sir ce trebuia sa sune ca si cum fericirea era caracteristica mie. Insa nu era asa. Pana cand te-ai intors.
Recunosc ca am sperat sa te intorci in fiecare secunda a fiecarei zile care trecea cu tine departe. Si, aparent, te-ai intors. Nu stiu de ce, nu stiu cum, probabil ca strigatele mi-au fost auzite de o instanta superioara mie. Indiferent cum, suntem aici. Cat de bine suna pluralul...
Acum, mainile si tricoul imi miros ca parfumul si parul tau. De fiecare data cand inhalez, o caldura imi cuprinde fiecare colt al trupului si imi face inima sa vibreze de fericire. O mica mostra a efectului tau zilnic si pregnant asupra mea.
Vreau sa stii ca m-ai salvat. Vreau sa stii ca zambetul tau ma face sa imi pierd controlul, ma face sa uit de orice conjunctura si de orice e in jurul meu si sa cad intr-o transa indescriptibila. Vreau sa stii ca ce simt acum este probabil cel mai profund si nobil sentiment pe care l-am simtit de foarte mult timp incoace, ca sa nu spun "vreodata".
Nimic, dar nimic, nu e ca tine in bratele mele, nimic nu se compara cu caldura buzelor tale, nicaieri nu e la fel de "acasa" ca mana ta ce o tine pe a mea. Nimic nu suna bine pe langa rasul tau, nici macar Nirvana. Si stii ca asta inseamna mult.
Cuvintele curg mult mai usor acum, cand furia si ura se scurg din mine, impinse afara de o profunda euforie a fericirii si linistii. Totusi, oricat de multe ar fi, in orice limbi, ele nu sunt suficiente pentru a iti spune cat de mult insemni, pentru a iti explica cum ma faci sa vreau sa fiu mai bun, cum ma coplesesti cu entitatea pe care o reprezinti acum.
La inceput, mi-a fost frica de tine, pentru ca stiam cat rau poti avea in tine. Ma rog, nici macar acum nu cred ca stiu exact, dar aveam o notiune care nu prea imi dadea liniste. Treptat, am vazut ca balanta bineul si raului incepe sa se indrepte, iar acum stiu ca in tine lumina invinge. A fost ca o explozie de adrenalina si endorfina eliberate in creierul meu cand ne-am sarutat pentru prima oara dupa separare. Atunci am stiut ca meriti totul, si pe langa tot, inca pe atat.
Mi-ai oferit pace in suflet si liniste in ganduri, si asta sper sa iti ofer si eu. Esti incredibila, pentru ca esti asa cum esti, pentru ca nu as schimba nimic la tine, pentru ca defectele tale atat de putine sunt umbrele ce fac portretul tau, pictat de vreo divinitate, sa fie uman. Fara ele, ai fi ireala, si iti multumesc pentru ca le ai.

Yr oinrdv

..nu sunt puternic.

Sper ca citesti asta. Stiu ca la un moment dat o vei face, pentru ca asa cum tu ai spus, ce a fost interesant la mine a fost scrisul. Sper ca macar asa sa mai fiu prezent in mintea ta complicata uneori.

Chiar nu inteleg de ce imi e atat de greu sa scriu acum. Dupa cum stii, mereu a fost una dintre singurele mele aptitudini pe care am reusit intr-un fel sa le perfectionez. Totusi, cuvintele curg greu cand venele inspiratiei sunt blocate de intuneric. Pentru ca intuneric curge prin ele, dar granita dintre creatie si blocaj este una subtire.

Vreau doar sa stii ca devine greu. La inceput, m-am resemnat cu ideea ca nu mai esti si ca probabil asa a fost sa fie, sa apari si sa dispari din viata mea ca o furtuna, dupa tine venind un rasarit orbitor. Si am asteptat sa rasara Soarele, uitandu-ma din ce in ce mai des la cer. Dar nimic. Zilele se scurteaza, cum se scurtau si cand ne-am cunoscut, incepand totul in declin si terminand tot asa.

Si timpul trecator a inceput sa imi deschida ochii. Mi-ai spus ca nu sunt puternic. Probabil ca fata de tine nu am fost, pentru ca stiu ca a fost viata cat si pentru mine. Sper ca atat cat a fost, ti-am oferit liniste, o oarecare incredere, siguranta si fericire. Ma uit in urma si imi dau seama ca nu stiu ce trebuie sa fac. Toata viata am fost un luptator, avantandu-ma in lupte imposibil de castigat, dar pe care le-am dus doar pentru ca asa mi-a dictat sufletul. Si n-ai idee cat as vrea acum sa fac ceva, dar nu pot. Nici nu stiu de ce insir randurile astea aici. Probabil ca ti-as scrie o scrisoare, dar nu pot.

Te rog aminteste-ti intr-o zi, cand cerul se va inchide peste tine iar tot raul lumii va parea ca s-a abatut asupra ta, ca unii oameni nu renunta, chiar daca se ascund in umbra. Te rog aminteste-ti ca nu esti niciodata singura, pentru mi-ai oferit pace si pentru ca m-ai ridicat din intunericul ce era sa ma ingenuncheze.

Si cand ziua va veni, razele vor sparge norii. Iar cand razboiul tau cu lumea se va sfarsi, iar ranile te vor indruma spre casa, sa-ti aduci aminte de ce simteai in bratele mele.

Fii tu schimbarea!

Ne nastem perfecti, omuleti mici si frumosi, grasuni, fara pacate, doar cu viitorul inainte. Si crestem, pierzand din ce in ce mai mult magia, increderea, puritatea si bucuria ce ne pareau odata stari generale ale sufletului si ale mintii.
Suntem mereu pusi fata in fata cu alegeri. In fiecare zi, in fiecare ora, trebuie sa alegem. Fie ca ne schimbam viata, fie ca nu, sunt alegeri. Invatam greu si dureros ca oamenii nu sunt decat oameni, prietenii sunt putini, iar dezamagirile multe. Ce usor era odata, cand "Vrei sa fim prieteni?" marca o relatie bazata pe uzul comun al jucariilor, timp petrecut impreuna si evolutie comuna. Ce usor era cand prietenii nu erau mere frumoase si rosii pe dinafara, dar mucegaite si roase inauntru. Ce usor era cand nu exista furtuna, doar un Soare stralucitor si mana mamei care sa ne arate drumul cel bun.
Consider ca adultii imaturi sunt copiii care au supravietuit. Speranta trebuie sa fie infinita in omul vesnic tanar. Pentru ca daca nu e, pentru ce traim? Pentru ca maine sa vedem acelasi cer innorat si ploaia ce ne uda sufletele in dansul lor spre eternitate? Nu. Traim pentru raze.
Tu, cel care citesti ce eu scriu acum, nu mi-o lua in nume de rau, dar prinde aripi. Oriunde te-ai afla, oricum te-ai simti si oricat de mult ar parea lumea ca-ti apasa umerii obositi si ar vrea sa te ingenuncheze, uita-te spre cer si ridica-te.
Maine e o alta zi, minutul urmator e o noua sansa. O viata se poate schimba intr-o secunda, asa ca de ce nu faci nimic? Intr-o ora pierzi 3600 de oportunitati de a te decide sa schimbi totul. Nu astepta lumea sa te schimbe, fii tu schimbarea. Toti avem potentialul de a face ceva, de-asta ne nastem atat de diferiti. Experimentul creatorilor lumii a esuat: nu suntem la fel, avem vointa si puterea de a intoarce lumea cu fundul in sus prin dorinta noastra. Suntem magnifici, pentru ca suntem oameni, pentru ca in noi se naste o flacara mereu cand ne indragostim, pentru ca avem puterea de a schimba destine, de a ne face auziti. Avem voci ce rasuna mai tare decat urletul vantului printre cei mai inalti munti, asa ca de ce sa tacem?

nu stiu de ce scriu asta

Cuvintele imi vin greu acum, dar probabil ca trebuie sa scriu. Nu stiu daca imi vine sau daca asa m-am obisnuit, dar e unul din acele momente. M-am oprit din scris fara motiv, pur si simplu inspiratia parasindu-si lacasul, lasandu-mi sufletul liber doar pentru ceea ce a fost facut: dragostea.

Din nefericire, oamenii pierd. Nu suntem perfecti, nu vom fi vreodata, pentru ca avem ratiune si sentimente, care uneori se intuneca unele pe celelalte si ne indeamna sa facem greseli.

Stiu si eu ca am pierdut. Nu e prima oara, si nici ultima, dar as fi vrut sa fie altfel. As fi vrut ca azi, cand ochii mi se vor inchide, sa o vad pe ea asa cum am sperat mereu, nu cum m-am temut intotdeauna.

Nu stiu de ce sunt atat de confesiv. Scriu acum exact cum si ce simt, iar oricine ma judeca, poate sa nu ma mai citeasca vreodata. Nu imi pasa. Scriu despre o alta lectie invatata pe calea grea a infrangerii, a deziluziei si a dezamagirii. Din fericire, nu legate de mine.

Am invatat ca oamenii nu se schimba si nu pot fi schimbati. Am invatat ca ceea ce construim, doar noi putem frange, si ca focul pe care noi credem ca il plantam intr-o persoana e doar un bloc de gheata. Am invatat ca binele nu invinge mereu, oricat de puternic ar fi el, petru ca nici Napoleon nu a fost invincibil. Am invatat ca totul e ciclic, totul se intoarce, nimic nu ramane neplatit, iar destinul nu ramane niciodata dator nimanui.

Faber est suae quisque fortunae.

Usa era incuiata

Ghearele reci ale frigului glaciar de afara intra prin crapatura geamului alb. De fapt totul era alb, in afara de ochii si parul ei. In intunericul noptii si in lumina proasta a felinarului de pe strada, era alba ca neaua si buclele-i negre ca taciunele.
Buzele ii alunecau pe gatul meu pe care il si saruta uneori, stiind bine ce imi face, dar parea ca nu ii pasa ca ma domina. Era deasupra mea, sprijinindu-se in coate, purtand doar lenjeria dantelata, tot neagra, la fel ca valurile ce ii porneau in crestet si se terminau pe cearceaful sifonat.
O mangaiam cu ambele maini pe spate, zgariind-o si incercand sa maschez faptul ca ce imi facea ma innebunea. Era peste mine, din toate punctele de vedere posibile, uneori oprindu-se si uitandu-se in ochii mei. Apoi ma saruta, apucandu-ma cu mana dreapta de maxilar si infigandu-si unghiile in el.
Era prea mult. Am dat-o jos de pe mine, schimband rolurile, tinand-o de incheieturi si uitandu-ma in ochii ei care pareau ca se terminau abia in neant. I-am dat jos tot ce mai avea pe ea. Era superba, in goliciunea ce ii acoperea trupul frumos si cu forme pline. Am sarutat-o inca o data cu sete, mangaindu-i chipul curat, dorind contopirea cu ea. Era perfecta, o manie, o maladie a mintii mele bolnave.
Legatura buzelor noastre se desfacu, iar trupurile noastre se unira. Un fior puse stapanire pe corpul meu, facandu-ma sa imi fie frig, apoi cald. Eram acolo, eram unde fanteziile mele ma impinsesera, eram cu ea, iar usa era incuiata.
Ma fixa cu ochii ei mici si negri in noptea grea. Stapana sufletului si trupului meu era imobilizata sub mine. Am inceput sa ii dau ceea ce voia. Incet, dar tare, ca probabil sa nu se termine niciodata. Am apucat-o de par si am tras-o pe spate. Isi undui trunchiul, deschise gura larg si se uita in gol spre tavan, in timp ce nu ma opream. Era calda, dar piele ii era rece.
I-am pus mana cealalta pe chip, in timp ce m-am apropiat de ea si am sarutat-o, muscandu-i buza pana la sange. Simteam ca o lovesc, simteam ca gemetele ei nu erau doar de placere, dar nu conta. Mi-am mutat mana de pe fata ei pe sanul drept, mai agresiv ca inainte.
Din nou, era prea mult. Am incetinit, iar ea ma impinse pe spate, fara a ma face sa ies. Cu manevre lente imi domina existenta, stiind ca e singurul lucru pe care l-as face vreodata. Isi misca soldurile in fata si in spate, pe un ritm cunoscut doar de ea. Repede, dar sigur.
Abdomenul ii era frumos si alb, in arcuirile necontenite. Incepu sa se grabeasca, gemea mai tare, ma apuca de gat, isi infipse unghiile cu brutalitate, din ce in ce mai agresiva. Trupul ii transpira, muschii i se incordau, chipul i se transforma intr-o grimasa, dintii i se inclestara, scoase un sunet scurt si incepu sa tremure. Eram sub ea un simplu obiect, o masina facuta pentru a ii oferi ei placere.
Se opri, incepu sa ma sarute, si continua incet. Am schimbat din nou locurile, dar nu mai era la fel. Nu mai era brutal, nu mai era doar chemarea faneziei, dar si a sufletului. Ii dadeam mai incet, mai ferm, sarutandu-i gura insetata care nu stia daca sa geama sau sa imi raspunda. O tineam de chip, nicidecum de sani, solduri sau abdomen. Nu mai era sex, era dragoste. Cel putin asa imi place sa cred. Eram lipiti, trup pe trup, in timp ce miscarile bazinului meu o faceau sa geama.
Avea picioarele subtiri si drepte incrucisate in jurul soldurilor mele, iar cu degetele ma zgaria pe spate. M-am departat de ea, trist, am apucat-o de incheieturi si am imobilizat-o din nou sub mine. O muscam de gat, iar ea raspundea fara vointa printr-un tremur slab si o respiratie sacadata. Nu mai intram in ea puternic, ci slab si putin, batandu-mi joc de stapana sufletului meu. Respira repede, implorandu-ma sa continui, dar un zambet imi aparu pe buze.
- Vrei? am intrebat-o eu. Se zbatea dar nici nu voia sa scape. Lupta dintre minte si corp era indecisa.
- Mhm, spuse ea, dand din cap si muscandu-si buza de jos.
Pentru o clipa m-am uitat la ea asa cum era de fapt. Era magnifica. Slaba, dar incredibil de puternica, un miracol al lumii urate in care existam. Brutalitatea deveni afectiune, eu cazand peste ea si incepand sa o sarut din nou.
Am inceput sa ma grabesc din nou, dar nu ma puteam controla. Era prea buna. Stia si ea lucrul asta, dar ma lasa sa cred ca sunt in control. Am luat-o din nou de par, iar finalul venea. Fiecare miscare facuta era un pas catre etern.
Tipa scurt, si incepu din nou sa tremure, dar nu mai eram in sincron. Eu imi faceam treaba, si ea pe a ei. Era calda, transpirata si slaba. Nu mai dura mult. Se termina lung, eu ramanand in ea si mangaindu-i gatul, tinand-o de mana in acelasi timp. Se terminase.
Se crapa de ziua pe sub norii gri si grei. Un nou Soare se pregatea sa intre in lupta impotriva intunericului toamnei. Dar noi il invisesem. Statea langa mine, respirand greoi, uitandu-se prin mine, intinsa pe spate, cu un Dunhill aprins. Fumul ii iesea rapid din plamanii incinsi, si se pierdea in intunericul noptii. O iubeam acum asa cum puteam sa o iubesc doar pe ea, pentru ce era, pentru zambetul ei curat ce imi aducea pace in suflet si liniste in minte.
Usa era incuiata.

De la Lazar in Panduri

Incep scrisoarea prin a iti spune ca nu o public pentru audienta, ci pentru ca probabil asa o vei citi. Si sper ca imi vei da un mesaj sau orice altceva, doar ca sa stiu ca ochii tai s-au plimbat pentru cateva minute peste randurile ce urmeaza.
Stiu ca ale mele cuvinte isi pierd orice putere, cum o fac mereu, in fata a ce tu reprezinti, ceva frumos dar pangarit de multi care nu ar fi meritat nici macar o privire din partea ta. Stiu ca vorbele, singurele mele arme, ruginesc si se rup inainte ca eu sa le pot folosi, in incercarea mea de a iti sparge zidurile.
Imi pare rau ca am ajuns aici, si sper ca a contat. Probabil ca nu. Si nu cred ca ai idee cat de mult a contat, cat de putin a fost, pentru un om ca mine.
Mi-ai spus de multe ori ca gandesc prea mult totul. Asa e, probabil ca ai dreptate. Probabil ca mintea mea atat de bolnava de cautarea unui final bun e de fapt incetoseata, imbibata de vise si sperante. Am pierdut inainte, si am mai pierdut si acum, cum voi mai pierde pana imi voi inchide ochii, invins in ultima mea lupta.
Nu stiu de ce a trebuit sa apari exact cand eram jos, sa ma urci fara vointa spre eden, si apoi sa ma arunci inapoi spre intuneric, cu o viteza inimaginabila.
Probabil ca nu o sa stiu niciodata asta. Acum, ceva e cert. Creaturile salbatice nu pot fi imblanzite nici de cei mai puternici oameni. Crede-ma, draga mea, ca multe furtuni mi-au udat pielea, multe focuri mi-au ars sufletul si de multe ori oasele mele s-au rupt cand am cazut.
Dar probabil, e la fel de greu mereu. Fiecare infrangere, fiecare cadere, fiecare bataie luata de la destin doare mai tare decat cea precendeta, pentru ca eu sa inteleg ca nimic nu ne face mai puternici. Suntem puternici cand ne nastem, si pe masura ce crestem, devenim slabi.
Esti incredibila, intr-un mod in care nu intelegi, intr-o maniera in care pentru multi esti nimic. Pentru unii, tu esti totul. Cand ochii tai se deschid dimineata, soarele rasare, si odata cu inchiderea lor, noaptea vine.
Vreau sa iti multumesc pentru tot ce mi-ai oferit, pentru Academia Militara, pentru Izvor, pentru Frame, pentru "excursiile" de la Lazar pana in Panduri, pentru tot ce a reprezentat perioada asta scurta de timp. Nu am vrut mult. Nu cer mai mult decat ofer, nici macar jumatate. Tot ce aveam, era un vis. Era visul care acum ma bantuie si imi roade sufletul. Era visul in care eu si tu vom rezista, in ciuda lumii care nu e niciodata multumita. Era visul in care te faceam fericita in fiecare zi, in care iti dadeam speranta unei zi noi, asa cum si tu mi-ai dat-o mie. Era visul in care ochii tai ii priveau pe ai mei in fiecare zi.
Asa sunt eu, din pacate, un vizionar, un oracol nepriceput in previziunile viitorului sau. Inca o data, iti multumesc pentru ca ai facut din mine ceea ce altii n-au reusit in prea mult timp, mi-ai oferit fericire si liniste, asa cum sper ca ti-am oferit si eu tie, si sper ca intr-o zi, visele sa nu mai fie doar vise.

Parintele

De cand ne nastem, ne gasim in bratele lor protectoare, aparati de lume de catre zambetele lor largi atunci cand ne vad pentru prima oara. Ei fac un juramant tacut, prin care ii lasa pe cei de sus sa inteleaga ca toata viata ne vor ocroti de lume si de raul pe care cu siguranta il vom intalni.
Nu exista fiinta mai puternica decat un tata si nici o voce mai calda decat a mamei. Asta stim cu totii, asta ne dam seama uneori prea tarziu, cand timpul a trecut, cand prapastii s-au sapat intre noi si ei, eroii nostri, singurele noastre scuturi impotriva lumii ce ne vrea raul.
Nu ii intelegem decat atunci cand timpul a trecut, cand crestem si cand incet, incet, ne indepartam, ei intinzandu-si mainile puternice catre noi si incercand sa ne apuce din avantul nostru celestial catre maturitate. Nu ne dam seama cat de mult lupta si cat de mult isi doresc ca noi sa ii depasim, sa devenim mai buni si sa fim tot ce ei n-au fost, versiuni superioare ale creatorilor nostri.
Ii iubesc pe mama si pe tata mai mult decat orice. Indiferent ce ochi ai oricarei fete, orice sarut exprimat in pagini intregi de epitete si figuri de stil as elogia in scris, prima iubire a oricui este parintele, si el este ultima, caci atunci cand ne ducem, primii la care ne gandim sunt ei, cu chipurile lor protectoare si pline de iubire, singurele pe care nu se poate citi nicio urma de invidie sau ura vreodata, dorind sa ii vedem din nou.
Deseori nu realizam cat de mult insemnam pentru ei, nu intelegem ca noi suntem lumea lor, si ca fara noi, ei nu ar mai avea motive sa traiasca. Si-ar da si ultimul ban pentru ca noi sa avem un viitor, si-ar sarifica tot ce au reusit intr-o viata de munca pentru fericirea noastra si ar muri pentru ca noi sa mai avem o zi pe Pamant.
Indiferent cat de des ne luptam unii cu altii, suntem de aceeasi parte a baricadei, infruntand aceeasi lume, tinandu-ne de mana, ei invatandu-ne sa trecem prin orice foc, educandu-ne spiritul si ajutandu-ne sa ne gasim drumul.
Nu exista parinte care sa nu isi iubesca odrasla, cum nu exista nici zi fara noapte. Nu exista pericol de care parintele sa nu isi protejeze copilul, chiar cu pretul vietii. Sa stii, cititorule, ca daca cerul s-ar intuneca de sageti ce vin spre tine, tatal tau s-ar aseza in fata ta, primind fiecare lovitura pentru ca te iubeste si ar zambi facand-o, pentru ca tu ai apuca sa mai deschizi o data ochii dimineata.
Sa stii ca daca toti zeii te-ar blestema, mama ta ar alege sa sufere oricat pentru ca tu sa nu versi o lacrima vreodata, si ar face-o si ea zambind, stiind ca tu vei rade inca o zi, vei iubi inca o zi, si te vei scalda in lumina Soarelui inca o data.
Stiu ca postul a fost lung, si sper ca ai avut rabdare sa il citesti pe tot. Nu vrea sa te sensibilizez, vreau doar sa te rog sa iti iubesti parintii macar jumatate din cat te iubesc ei, si chiar daca crezi ca uneori nu te inteleg, sa le arati in fiecare zi cat de mult inseamna pentru tine, pentru ca intr-o zi o sa plece, iar nimeni nu te va mai sprijini atunci cand vei simti nevoia sa cazi.

Fata in negru cu parul ca noaptea

Probabil ca nu stie acum ce face, nu va stii nici maine, dar cei din jurul ei o vad. E dezlantuita, ca o ploaie calda si scurta in mijlocul celei mai toride veri. Da din mainile-i fine si subtiri, isi arunca parul negru ca noaptea fara cumpatare si ritmul muzicii e singura ei religie ce ii domina existenta si corpul atat de slab acum, ca si mintea ei.
In jurul ei, oameni normali, tipuri si tipuri, ea fiind speciala. Ochi plini de dorinta o privesc pe ea, cum zburda manata de zgomot in lumea ei atat de luminoasa. Are ochii inchisi, ca o granita zidita intre ea si restul, menita pentru a-i tine departe si pentru a nu ii ucide starea.
Nu ii pasa de nimic, dar de totul in acelasi timp, fiecare atingere de fapturile efemere din jurul ei fiind ca o lama de cutit ce ii strapunge pielea alba, facand-o sa isi piarda echilibrul celestial in care se gaseste. Uneori mai transpira, fiind dovada ca este si om, fiind dovada ca mintea si imaginatia ei fara limite sunt cuprinse intr-un corp slab ce la un moment dat va ceda.
Dar nu conteaza. Noaptea e scurta, iar ziua ce vine dupa ea o va gasi din nou treaza, din nou cu lumea apasandu-i umerii firavi, cu liniste disperanta in jurul ei, iar corpul ei nu va mai dansa in lumini, ci va fi intins in patul ei de care incearca atat de des sa fuga.
Parul ei negru nu va mai levita in jurul ei, ci se va prelinge greoi pe pernele pe care le-ar da oricand pentru inca o secunda de haos.

Valuri negre

Valuri negre ii curg pe obrajii albi, pornind din crestetul capului ei frumos si rotund. Are ochii negri ca un abis infinit, iar chipul ii e curat ca neaua din ajunul Craciunului pe care il asteapta mereu pentru cadourile pe care stie ca le merita.
Mintea-i perversa, intr-o continua cautare de fantezie, nascoceste in fiecare secunda scenarii erotice pe care doar ea le poate pune in practica, ajutata de trupul ei facut din si pentru dorinta si pasiune. Probabil de asta a fost si lasata pe Pamant, pentru a isi desfasura farmecele de un dulce acru asupra animalelor obsedate sexual ca mine si ca majoritatea celorlalti pe care ii seduce cu frumusetea ei.
Arata putine, spunand prea multe, dandu-se uneori prea usor, dar stiind ca nimeni nu o sa o aiba vreodata. Corpul ei transpira, geme si domina, in timp ce mintea ei ramane calma, stiind ca e mereu in control. Nici o secunda de ezitare, nici o secunda de submisiune, doar dominatie si putere.
E acel gen de om pe care il intalnesti o data in viata, dar care face cat alti o mie, jucandu-se cu mintea ta deja avariata, provocandu-i falsa vindecare. Si amuzant e ca apare exact cand iti e mai rau, prinzandu-te in mrejele ei fara prea mult efort.
Cu valurile-i negre curgandu-i pe umerii albi si fini, te lasa sa crezi ca o poti desacraliza cu prezenta ta careia nu ii da importanta decat atunci cand esti probabil un semizeu, te lasa sa o dezbraci cu priviri insetate de ea, dar stie ca nu vei avea niciodata mai mult.
Prostule.
Si crezi, manat de zambetul ei care inauntru e un lac de lacrimi varsate dupa noptile de greseli pe care nu le va regreta, ca o poti descoperi. Un mister pentru mintea masculului limitat pe care incearca in permanenta sa o joace pe degetele ei subtiri si fine. De obicei ii reuseste.
Diavolul e o fata in matase, ce i se scurge lin pe spatele-i alb, singura ei slabiciune. Un demon in lumina judecatii zilei de care fuge cat de tare poate. Nici ea nu e un inger, nici ea nu e divina, iar Dumnezeul in care nu crede ii e singura fobie.

Din iubire venim.

Romanii sunt probabil cel mai bogat popor dintre toate dintr-un singur motiv: noi facem diferenta dintre dragoste si iubire. Noi nu "fall in love", noi "ne indragostim". Probabil ca poporul roman a simtit mai des decat englezul cel rece si betiv focul aprig si de nestavilit al dragostei, si s-a lasat purtat fara impotrivire de valurile calme ale iubirii.
Ce este iubirea? O stare? Un scop? Un ideal? Nu o sa stim niciodata, pentru ca fiecare o vede altfel. Pentru fiecare individ, se manifesta altfel, ii da aripi de diferite forme, si apoi il arunca spre iad cu o viteza ce difera si ea de la om la om.
Totusi, insa, ceea ce este la fel este puterea pe care iubirea o are asupra noastra, asupra celor ce nu putem decat sa ii urmam calea, sa o veneram si sa facem din ea dorinta si nu distrugere.
Iubirea ne da aripi, pentru a zbura peste cerurile instelate pe care am vrut mereu sa le atingem si ne curma ascensiunea, azvarlindu-ne cu putere spre abis. Ea ne transforma in abominatiuni ingrozitoare si salbatice, in zei nepieritori si ingeri demonizati. Ea ne aprinde un foc sfant, care cu apa neagra si diabolica este stins mai apoi.
Ea ne face slabi, puternici, curajosi si lasi, ea ne da speranta ca ne putem schimba destinul, iar tot ea ne face sa ne dam seama ca nu suntem decat oameni. Oameni cu un drum, oameni lasati aici cu un motiv, cu o singura cale fara de intoarcere.
Tot ceea ce facem intreaga noastra viata este sa cautam acea persoana care ne va invata ca iubirea si dragostea, fie ele stari sau momente, nu sunt sabii cu doua taisuri, nu sunt mantuirea si blestemul nostru, ci doar forte ce ne fac sa fim mai buni, mai intelepti, si impacati cu ceea ce suntem.
Din iubire venim, si in iubire ne intoarcem.

Timpul

Singurul lucru pe care nu il putem lua niciodata inapoi. Spunea Eminescu "Clipa, intoarce-te!". Din nefericire pentru noi, trece, dar nu se intoarce.
Suntem intr-o cursa impotriva lui inca de cand ne nastem, avand un avantaj incredibil. Ironic, odata cu trecerea insusi a timpului, acesta ne ajunge din urma, pe masura ce tineretea din noi se scurge tot odata cu el.
Sanse neimplinite, prietenii rupte, iubire irosita, vise ce nu vor deveni niciodata realitate. Toate merg pe langa noi, ramanand in urma, devenind complexe si frustrari ce ne macina pana cand ne dam ultima suflare, pana cand pierdem cursa.
Fiecare zi trecuta e o infinitate de lucruri pe care le puteam face, dar nu le-am facut. Seara, cand tragem linie, ne intrebam oare "de ce?". De cele mai multe ori ne gasim scuze care peste o perioada devin penibile si dureroase chiar si pentru noi.
Momentul in care timpul ne ajunge, in fuga noastra disperata impotriva lui, este atunci cand ne maturizam, cand incepem sa nu mai credem orbeste in oameni, cand suntem raniti si realizam ca lumea nu se schimba, doar noi, devenind versiuni din ce in ce mai slabe si decadente ale copiilor creativi pentru care timpul nu conta, ce eram odata.
Ne dam seama ca suntem doar efemeri, ca nu traim vesnic, iar amintirea noastra va disparea la un moment dat. Tot ce facem acum este doar o oglindire stearsa a idealurilor noastre pe care incercam nebuneste sa le atingem.
Realizam dezolati ca sansele se duc, nu se mai intorc, doar amintirea lor ramanand si zambim amar, stiind ca macar am fi putut face ceva. "Carpe diem", cititorule, pentru ca "diem" nu se mai intoarce. E alta zi marcata cu un X rosu in calendarul nostru, o zi care a trecut, in care am fost fericiti sau nu. Bucura-te de fiecare secunda pe ca o ai, pentru ca ea nu se intoarce. S-a dus si nu va mai veni. Poate ca "maine" nu va mai exista. Poate ca "alta data" e doar speranta falsa a unei a doua sanse.
Traieste clipa, pentru ca timpul mereu ti-o va lua.

Oblivion

Hemingway once said "There is nothing to writing. All you do is sit down at a typewriter and bleed." I believe that is pretty much what I've been doing since I started writing this blog and I will keep on doing it until hate and sorrowness will dry out of my mind and my soul, or in other words, until I will be cleansed.
I have reached the point where I know there is nothing I can do to win. All my fronts are broken, all the hope is shattered and all my power seems to have dried out. I am now hopeless, standing on the edge of a cliff that will drive me into oblivion.It hasn't been very complicated for me to build my life from the ashes some time ago, but it seems that it is heading to its older state once again: fucked. 
When home is not home anymore, where can a man shelter? What happens when he hasn't got anywhere to go when the rain starts pouring, or when the wind starts blowing? Where can he hide from the deceit, the hate and the anger of the world that loathes him now? Nowhere. He is pinned to the gound, like a crucified Jesus of his own religion. 
He awaits for the Fate to make her move, so he can either fall or dodge the hit. Usually we receive it, full contact, and we bleed to the point where we start giving our life a new meaning, a new purpose, with the strike's memory in our minds everyday.
My home is burnt, with everything I built incinerated inside, by a satanic fire.

Cortina se trage.

Vreau sa stii ca randurile ce urmeaza sunt scrise pentru tine si despre tine. E prima oara cand scriu ceva important despre tine, asa ca te rog sa citesti cu atentie. Mi-ai reprosat de multe ori ca despre altele am scris, iar despre tine nu. Ei, draga mea, ti-am spus ca fericirea nu aduce niciodata arta, si tu aducandu-mi asta, nu am putut concepe vreodata ceva cu tine ca tema. Totusi, acum ai ajuns aici. Felicitari.
Simt ca in sfarsit, rolul tau in povestea mea se apropie de final. A fost un rol frumos, jucat bine, de o actrita talentata, ce a fost erou si raufacator in acelasi basm. Ai adus publicului format doar din persoana mea, atat bucurie divina, cat si ura infernala.
Cuvintele ies greu acum, cand un vis lung se apropie rapid de o finalitate brusca si de revenirea mea in realitate. Incep incet sa realizez ca drumurile noastre chiar daca sunt paralele, nu formeaza o singura cale, iar eventual, tu te vei indeparta. Inteleg ca greseli au fost multe, iar tu trebuie sa iti iei zborul catre alte dealuri insorite si alti munti fauriti din speranta.
Altcineva te va face sa zambesti, daca nu o face deja, altcineva iti va spune "Te iubesc" in timp ce se joaca cu parul tau si iti mangaie fata. Cu altcineva te vei certa iar la sfarsit va veti purta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cu altcineva o sa ai ritualuri secrete, obiceiuri ciudate stiute doar de voi. Altcineva te va tine de mana mandru ca e langa tine in timp ce infruntati lumea impreuna. Vei iubi din nou, iar nimeni nu iti va sta in cale.
Dar adu-ti aminte, cand vreodata ma vei vedea, ca eu am fost acolo primul. Aminteste-ti ca ceea ce prietenul tau va face, eu am facut-o deja. De o mie de ori, cand el abia incearca. Nu uita niciodata ca langa mine ai invatat sa iubesti, sa razi, sa plangi, ai simtit injunghietura dura a geloziei, si ai suferit din cauza vinei cand ai gresit.
Cortina se trage, sala se goleste, iar un nou spectacol va umple iarasi teatrul in care ai jucat atat de bine, atat de mult timp.

Te iubesc, spuse ea.

Ploaia batea violent in geamurile vechi ale cafenelei de pe strada centrala. O lumina slaba emanata de un bec prafuit invaluia camera intr-o stralucire aproape inexistenta. Muzica veche, dar niciodata demodata, de pian,rasuna incet dintr-un colt al incaperii in care probabil era o boxa.
In fata mea, ea, in jurul meu oameni. Stateam la masa zgariata din lemn lacuit, in acelasi loc in care statusera inaintea mea probabil mii de alti oameni, facand exact acelasi lucru. Ma uitam in ochii ei limpezi, iar intre noi era tacere, cum e noaptea inainte de stele.
Era imbracata in alb, iar parul i se revarsa peste umerii-i drepti si albi ca o cascada frumos mirositoare, dreapta, curata si castanie. Mana ii era in a mea, la jumatatea mesei, cu degetele-i reci impreunate cu ale mele calde. Ore treceau parca, noi ramanand in aceeasi liniste morbida cu acelasi fundal sonor repetitiv dar atat de frumos. Lumea venea si pleca, apusul se transforma in seara, iar ploaia tot nu contenea sa cada.
- In sfarsit? intreba ea, privind in ochii mei intunecati.
- Aparent da, i-am spus eu zambind. Inclestarea mainilor noastre deveni mai puternica, iar ochii ei ii privira din nou pe ai mei.
- A fost mult prea mult. Acum, suntem aici. Totusi, nu am inteles niciodata de ce?
Nu stiam ce sa ii spun. Erau prea multe dar era un raspuns atat de simplu incat m-am blocat, dorind sa pot continua.
- Pentru ca ai fost lumina pe care Soarele niciodata nu a putut-o emana. Pentru ca atunci cand deschideai prima oara ochii dimineata, astrul de foc rasarea pentru mine, iar cand ii inchideai seara, fiind furata de somnul cel viclean, noaptea se lasa. Pentru ca m-ai invatat ca oamenii pot pierde fara a isi tine capetele plecate, pentru ca fara sa vrei, m-ai facut sa inteleg ce pot si cine sunt. Fiecare zi fara tine e o noapte fara Luna, iar orice minut cu tine e o eternitate de fantezie si curaj.
- Te iubesc, spuse ea, apropiindu-se de mine. Era prima oara.

Soarele diminetii ma trezi. Nu mai eram cu ea.

Sansa

E din nou tarziu. Acele ceasului zgomotos si repetitiv arata din nou ora 4. Alta noapte nedormita, alte vise neimplinite, alte sperante si aspiratii neintelese. Alte lumini stinse, alt Soare apus, alti ochi inchisi de intunericul ce ne cuprinde pe toti la un moment dat.
Sansa vine si pleaca, iar noi nu suntem aproape niciodata suficient de rapizi pentru a o lua de mana si a zbura alaturi de ea asupra lumii lipsite de speranta in care inotam fara o directie. Nu stim niciodata cand secunda de curaj nebunesc ne poate schimba viata. Suntem, in imaginatia noastra, fapturi puternice, curajoase, cu o gandire exacta si precisa, capabili de fapte demne de ceea ce reprezentam: rasa umana.
Asta credem. Instinctul, insa, ne lipseste cu desavarsire, nu stim cand ceea ce Universul si Creatorul ne ofera e mai mult decat suficient. Incercam sa dam o palma aroganta destinului, aruncand ce el ne da, ca mai apoi sa ne intoarcem ingenuncheati, sfidandu-ne impresia prea buna asupra Omului, cersind ca ceea ce am pierdut sa se intoarca la noi.
Trist. Sansa nu ii zambeste pacatosului de doua ori, iar daca o face, e doar o grimasa rece si falsa, o momeala aruncata unui suflet decimat de dorinta si regret. Norocul nu exista, draga cititorule. Nu exista lucuri intamplatoare, doar sansa, care nu e intamplatoare. Ea ne alege pe fiecare in parte, in momente diferite ale vietii noastre, invatandu-ne dura lectie a regretelor. Ea ne arata ca uneori, ratiunea subjugand sufletul, ajunge sa ne raneasca, ca dese ori ne vom uita in urma, si ca mereu vom simti un gol cand ne vom aminti cum am fi putut sa ii vedem zambetul in fiecare zi in fata noastra, nu ca acum, rar si de la distanta.

Confesiune

Nu stiu ce se intampla in mintea mea in momentul asta. Sunt confuz. Ce scriu acum poate fi luata ca o pagina din jurnalul pe care nu l-am scris niciodata, dar care se regaseste in fiecare postare de pe acest blog.
Azi am revazut pe cineva. Probabil ca e o tampenie sa scriu chestia asta, dar e destul de frumos. Are ochi "ca ai celor mai albastre ceruri", cum ar spune Axl Rose. Era intuneric, iar in el, zambetul ei iradia o lumina orbitoare. M-a recunoscut, aparent, dupa multul timp in care am fost separati de conjunctura, de timp, de anturaje.
Nu stiu de ce, dar acum mi s-a parut incredibil de frumoasa. Stiam ca e si inainte, dar de data asta sunt convins. Intrebarea mea este: de ce avem un arhetip? De ce cautam idealul de ,,fata perfecta", fara sa vedem ca si oamenii altfel decat ceea ce vrem noi? Realizez in timp ce scriu asta ca nu sunt deloc literar, dar nu conteaza.
Ideea e ca simt ca tradez un ideal in care nu a trebuit sa cred niciodata, imi pangaresc un simbol al existentei care nu ar fi trebuit niciodata sa ma reprezinte. Simt ca o sa cad din nou intr-o prapastie fara sfarsit, dar acum din proprie initiativa, sperand inca o data ca cineva ma va ridica intr-un moment si ma va face din nou sa zbor spre lumina edenului lumii mele utopice.
Speranta isi face din nou oarba aparitia, fara un fundament clar, fara o baza evidenta. E asa cum e ea, ciunga, oloaga, dar incredibil de frumoasa. Ca un Soare ale carui raze imping inapoi norii ce incercau sa le inchida in abis. Rasare din nou din pamant ca prima floare dupa o iarna grea, sub prima ivire a stralucirii Lunii, ca un strop de lumina in catunurile cele mai adanci ale Iadului. Straluceste puternic, la fel ca ochii ei, in intunericul ce incerca sa ii inchida in seara rece de Octombrie in care am vazut-o inca o data...

"La revedere" pentru totdeauna.

"Niciodata nu stim cand vedem o persoana pentru ultima oara" a spus cineva odata. Din nefericire, avea dreptate. Suntem, in ciuda ratiunii si gandirii noastre "superioare", fiinte slabe. Nu avem habar cand ultimul sarut dintr-o seara racoroasa de inceput de toamna e chiar ultimul, cand mainile se tin in ultima stransoare calda inainte de despartirea rece, sau cand ochii se privesc ca si cum maine ar fi o alta zi.
Si de ce asta? De ce universul nu ne lasa macar sa ne spunem "adio", nu ne lasa libertatea de a o lua pe drumuri diferite in felul nostru? De ce nu m-a mai lasat ca pentru inca o data sa ii vad ochii intunecati in lumina slaba a unei Luni aproape apuse? De ce parfumul ei nu mi-a mai ametit pentru inca o data mintea? De ce buzele ei nu le-au mai sarutat pe ale mele ca si cum lumea ar fi luat sfarsit?
Si acum e dor, cum trebuia sa fie, cum dupa Soare vine mereu ploaie, iar dupa foc vine scrum? De ce nu mai arde, dar acum doare, de ce nu mai e cald, iar acum e rece? De ce rapeste lumea ceea ce nici macar nu e complet, de ce fura infantila dragoste inainte ca ea sa ia forma?
Ne indragostim, suntem fericiti, dureaza, iar apoi suntem secerati intr-o zi de ceea ce stiam ca o sa vina. Stim cu totii ca la un moment dat suntem martorii propriei noastre caderi, paralizati, stand fata in fata cu soarta pe care nu o putem face si nici desface.
Copil salbatic, cu inima de foc,
Vino inapoi, intoarce-te in loc.
Priveste inainte, dupa inapoi,
Vezi daca in fata e loc de noi.
Daca da, da-te in spate un pas,
Ia-ma da mana, spune-mi intr-un glas:
"Haide impreuna, spre nimicul ce ne ne paste
Pentru ca stiu, un nou foc se va naste."

Predarea

Cineva mi-a reprosat recent faptul ca "nu pot diferentia arta mea de viata mea". Intr-adevar. Tot ce am scris vreodata a fost oglindirea mai mult sau mai putin fictiva a momentelor care m-au facut sa ma simt ori in culmea extazului, ori aproape de o depresie covarsitoare.
Pe acest blog au existat 4 fete despre care am scris. In toate cele patru cazuri, pot spune ca am esuat lamentabil. Ceva a lipsit, ceva ce am gresit sau am ratat, in avantul meu celestial catre un posibil final asa cum l-as fi vazut eu.
Am deschis blogul cu un post despre ea, despre fata care mi-a marcat ultimul an de liceu, si acest articol este tot despre ea, dar nu alta desfasurare a talentului meu canalizat asupra ei. Ceea ce scriu acum este predarea armelor, este arborarea steagului alb al pacii asupra unui camp de lupta sacru, este iesirea mea din campania inutila de a reocupa un suflet ce odata era in mainile mele.
Pentru singura oara in viata mea, ratiunea a subminat emotia in urma cu un an. Tot ce am fost vreodata, un instabil emotional declarat, un reputat om al extremelor, a decis intr-un moment prost sa isi reprime personalitatea nativa si sa incerce sa o inlocuiasca cu o doza de rationament cretin. Nu o sa neg faptul ca regret asta chiar si acum.
Roata s-a intors in primavara trecuta, inversand rolurile. Asa am ajuns eu, un "personaj pitoresc" al licelui cum am fost numit odata, un nume in mica lume in care ma invart, sa fiu subjugat de greseala pe care credeam ca am facut-o Si asta a durat ceva, draga cititorule, adancindu-ma din ce in ce mai mult in groapa pe care tot eu continuam sa o sap. Ma indepartam de lumina din ce in ce mai mult, crezand ca lumina e in fata cand de fapt o paraseam cu repeziciune.
Vara a trecut, iar lucrurile nu s-au schimbat. Aceeasi frica penibila provocata unui colos facut din ego si carisma de un copil superb. Timpul nu a schimbat-o cum m-a schimbat pe mine, eu apropiindu-ma din ce in ce mai rapid de maturitate, ea ramanand in lumea ei, neschimbata si neperturbata, dar tot cu aceeasi putere infailibila de femeie adulta.
Ea m-a invatat ca greselile nu pot fi mereu indreptate, ca uneori universul nu iti da a doua sansa, ci o alta palma, ea m-a invatat ca lupta nu e in zadar chiar daca e degeaba, m-a invatat ca pot sa fiu un nemernic, un om care calca pe cadavre pentru a isi atinge scopul. Ea m-a facut sa incep sa scriu, ea mi-a fost si imi va fi muza probabil pana cand voi termina liceul. A fost un scop, a fost un motiv, acum e o amintire fantomatica ce ma va bantui de fiecare data cand ochii ei clari si limpezi ii vor privi pe ai mei intunecati si orbi, pe holurile pe care m-am indragostit de ea pentru prima oara.
Tocmai de asta arunc in praf arma care m-a insotit pe tot parcursul drumului, in fata celui care m-a subjugat, si ii admit superioritatea. Felicitari, om inferior mie, pentru ca mi-ai fost superior intr-un moment care a schimbat totul pentru totdeauna. Felicitari pentru ca nu ai clipit atunci cand destinul ti-a intins mana, in acea secunda in care a trebuit sa ai ochii larg deschisi.
Ma predau.

Omagiu

                    

Scriu asta ca un omagiu adus unei persoane pe care nu am cunoscut-o personal, Alexandra, o fata care a luptat cu viata si a invins, plecand pe culmile indepartate ale unei lumi mai bune decat cea din care a plecat. Odihneste-te in pace.

Ai plecat, obosita, ne-nfricata,
Dintr-o lume, mult prea-ntunecata.
Ai luptat, pana la sfarsit,
Cu un zambet pe buze,
De erou neimblanzit.

Uita-te, de acolo de sus,
Cum oamenii vad inca un apus,
Inca un final, apoi un rasarit,
Pe care tu nu l-ai mai zarit.

Dar tu dansezi cu Luna acum,
Pe stele iti faci un drum,
Cu ingerii canti in cer,
Departe de ce-i muritor
Si efemer.

Odihneste-te, intre nori si Soare,
Departe de lumea ce mica iti apare.
Razi si canta cu ingerii ca tine,
Ai grija si de muritorii ca mine.

Ai grija de cea ce odata te-a crescut,
De mama care ti-a dat tot ce a putut.
Ocroteste-i, Lexi, pe cei ce ce te-au iubit,
Si o fac si acum, chiar si dupa sfarsit.

Odihneste-te in pace, intre cer si stele,
Lasa lumea-n urma, si visele rele.
Ai plecat, cu zambetul pe buze,
Intre arhangheli, si intre muze.

Liceul a inceput

Nimic nu se schimba vreodata, asa cum nimic nu e vesnic si totul e efemer. Asta am inteles in timpul relativ lung in care nu am postat si scris nimic. De la ultima postare am avut parte de o oarecare abstinenta literara, in care pur si simplu nu am putut sa scriu, oricat am vrut sa o fac.

Liceul a inceput, vechile aliante s-au reunit, obisnuitele conflicte au luat din nou viata, iar ceea ce speram sa fi murit de mult, a capatat din nou forma. Norii se aduna, inchizand Soarele in fiecare zi din ce in ce mai des, noptile cresc, Luna devenind regina cerului pentru inca o toamna.

Trei luni au trecut de cand pentru ultima oara am vazut-o mergand grabita pe hol, trei luni au trecut de cand cu un text dedicat ei am deschis blogul, text ale carui cuvinte le simt si acum ca si adevarate.

Timpul trece, oamenii raman la fel, dupa fiecare vara invocand schimbarea. Stau in aceeasi camera, in fata aceluiasi calculator, cu aceeasi melodie in fundal, cu un IQ nici mai mare nici mai mic decat ultima oara, scriind despre acelasi lucru in aceeasi maniera si cu aceleasi trairi facandu-ma sa o fac. Veioza lumineaza la fel, iar tastatura suna familiar. Alta zi, alta sansa pierduta, alte imagini cu ea mergand pe hol, suficiente motive pentru a porni din nou la "Razboi".

Liceul a inceput, in alta culoare, dar aceleasi voci ale trecutului impanzesc culoarele merse de atat de multi inaintea mea.

Muza si artistul din fiecare

Oamenii.. Creaturi fantastice si hidoase in aceeasi masura. Progenituri ale demonilor si ale ingerilor, contopiti in fiinte inferioare, cu lumina si intuneric in ele, raul sau binele dominand mereu intr-o persoana. Niciodata egal. Echilibrul ne-a speriat probabil creatorii, ei alegand pentru noi o viata cantarita in talerele unei balante.

Fiecare om este un artist, deci are o muza. Indiferent de gen. Si fie ca se chinuie sau nu, o gaseste la momentul potrivit. Macar atat am primit de la univers. Sansa de a ne descoperi izvorul creatiei si de a il exploata fara prea mare dificultate, pentru ca da, dezamagirea inspira in aceeasi masura ca si fericirea absoluta.

Nu stiu pe ce principiu se bazeaza felul in care ne-o alegem, dar un lucru e cert: e o persoana absolut geniala, mai mareata decat entitatea noastra artistica, superioara oricarei forme de emancipare a talentului. O fiinta normala, pe care noi o ridicam la gradul de zeitate, dandu-i puteri si insusiri mitice.

Ei bine, indiferent ca e timpul, fie ca nu, fie ca poate cauza mai mult haos decat ordine, momentul in care apare, este intotdeauna potrivit. Indiferent ce se intampla si cate lumi trebuie sa arda, e exact atunci cand e nevoie mai mare.

Muza mea, daca citesti asta, vreau sa stii ca esti o persoana absolut minunata, cu tot cu defectele tale atat de putine. Iti multumesc pentru ca ai aparut in peisaj exact atunci cand ti-a fost scris sa apari, intr-o incrucisare gresita a drumurilor, intr-o furtuna de foc, tinand umbrela sperantei care ma face acum sa scriu asta. Stiu ca probabil nu constientizezi cat de mult insemni, dar o faci. Nu vreau sa pleci, vreau sa ramai aici si sa ma inspiri pentru mult timp de acum inainte, facand absolut nimic special dar indrumandu-mi arta intr-o directie care poate fi marginita doar de zambetul tau superb si de ochii tai reci.

Toti suntem artisti, asa cum am mai spus. Toti suntem subestimati de o societate care ne vrea pe toti la fel, pentru ca talentul inseamna diferentiere. Toti am fost aruncati in lumea asta salbatica pentru a face ceea ce ne-a fost scris sa facem, nu ceea ce ne spune o asa-zisa ordine mondiala, facuta pentru a ne transforma in creaturi fara chip si fara voce. 

Cititorule, gaseste-ti muza, iar ea te va indruma sa faci ceea ce trebuie. Fara sa vrea, desigur. Singur te vei arunca asupra unei tastaturi sau asupra unei planse de pictura. 

Dar acum e noapte iara. - poezie

Dupa fiecare umbra,

Lumina straluceste, 

Dupa fiecare nor,

E Soarele ce ne orbeste.

Si ne orbea, ne orbea odata,

Ca lumina intr-o noapte,

Ce nu se va sfarsi vreodata.

Dar acum e noapte iara,

Iar camera e din nou goala,

Fumul greu se pierde-n seara

Si incepe iar sa doara.

Ne uitam la acelasi cer,

Negru ca taciunele

Respiram acelasi aer,

Innecacios ca si carbunele.

Vantul bate iar,

Imi ravaseste parul,

Gandul bate in zadar

Catre tine, caci e haul.

Tu dormi acum, 

Linistita ca si ploaia

In ale tale vise zburzi,

Nu simti deloc vapaia.

Si ne lumina, lumina odata

Ca un vesnic astru sus,

Ce nu va pieri vreodata.

Stelele vor adormi iara,

Deasupra unei lumi,

Conduse de-o fiara,

O fiara calda si frumoasa,

Ca si prima zi de vara.

Renegatii toamnei

Parul tau zboara lin in vantul racoros al toamnei. Da, frigul incepe sa se lase asupra unei lumi in care odata ne simteam atat de calzi si de in siguranta, in bratele persoanelor atat de nepotrivite. Nu mai purtam hainele subtiri si scurte ale unui anotimp mult prea canicular, ci uniformele unui mars funebru inspre moartea Soarelui si venirea la putere a noptii, cu pasi mult prea repezi.
Nu stiu de ce a trebuit sa iti intalnesc zambetul abia acum, cand totul parea mort si macabru, intr-un ciclu interminabil, flancat de dezamagire si amagire. Esti departe acum, cand primul nor tomnatic umbreste pamantul incins de flacarile unei veri lungi. Realizez incet, in prima noapte de toamna, cum iarna se apropie. Cum in curand, mai repede decat sper, zapada se va asterne asupra unei lumi calde, iar aerul glacial va alunga caldura torida ce ne umplea plamanii parca acum cateva zile.
Si in frigul tanar, iti simt mirosul pe care il am intiparit in minte dupa prima oara cand ne-am cunoscut. In intunericul cel nou, iti vad fantomatic zambetul larg. In adierea noptii, iti simt suvitele crete biciuindu-mi lin fata. E toamna, draga mea, un sfarsit, un inceput.
Fie ca fulgii lini ai iernii sa ne prinda impreuna, asa cum o face si prima frunza cazuta de curand. Fie ca ochii tai caprui sa ii priveasca pe ai mei si cand frigul va fi singurul lucru pe care corpurile noastre efemere il vor simti. Fie ca primavara sa vina din nou, in toiul celui mai mare viscol, rupand orice bariere ale naturii, prin caldura pe care o vom crea.
Tu esti speranta, esti finalul unui drum mult prea lung, esti caminul in care voi incerca din toate puterile sa intru. Multumesc pentru ca existi, pentru tot ceea ce faci involuntar, pentru simplul fapt ca existi, cu defectele tale atat de putine si cu calitatile tale imposibil de numarat.
Doi renegati, o toamna, un inceput, doua istorii, o rascruce, un singur drum. Speranta, un zambet, o dragoste, o lume, un ideal. Tu.

Prima lupta

Copil superb, cu inima salbatica, tu treci prin Iad. Treci prin primul foc al maturitatii, care a inceput sa arda mai rau ca niciodata. Treci, intr-adevar, prin prima incercare a maturitatii tale, lupti Razboiul pe care trebuie sa il pierzi pentru a deveni mare.
Si vei lupta, vei lupta intr-adevar, cu un curaj nebunesc, te vei afunda in flama insuportabila a unei infrangeri pe care stii ca trebuie sa o suporti. Te avanti fara scrupule intr-o cruciada fara sfarsit, impotriva trecutului, in cautarea viitorului, cu prezentul ca aliat, atat de corupt de slabiciunea juvenilitatii tale emotionale.
Dar nu esti singura in asta. Nu uita niciodata ca atunci cand vei intoarce capul in orice parte, cineva va fi acolo pentru a te ridica atunci cand vei fi la pamant. Fie el un prieten vechi, fie el un strain care nu te vrea ingenuncheata.
Esti superba, cu privirea ta de om mare, ai carei ochi au vazut prea multe pentru prea putinii tai ani. Esti magnifica, in al tau zambet pierzandu-se multi, cum o fac si eu acum, scriind despre si pentru tine. Esti mult prea buna pentru suferinta, esti mult superioara deznadejdii care acum te face sa eziti si sa iti pui frau ambitiilor si viselor.
Rasul tau de copil trebuie auzit mult mai des, levitand asupra zgomotului asurzitor al unei lumi invatate sa planga mult prea mult. Chipul tau curat, ca si inima ta pana de curand trebuie sa troneze in fata unui univers hidos, plin de oameni intunecati si educati in religia urii si tristetii.
Fie ca daca un Dumnezeu, daca el exista, sa iti arate lucrurile astea mai mult si mai puternic decat o fac eu scriind acum. Fie ca tu sa castigi. Sper ca intr-o zi, cand totul se va termina, speranta sa ia forma, iar lumea sa straluceasca din nou sub lumina existentei tale, cum o facea odata. Fie ca lacrimile care ti-au acoperit obrajii atat de mult timp sa fie inlocuite de cutele formate de zambetul tau larg, incadrat in valurile de par cret ce iti curg pe chipul tau superb.

"Si eu."

- Hai, spuse ea.

Ne-am apropiat si am intrat in ea. Am simtit cum corpul i se electrizeaza, in timp ce uniunea dintre noi se completa. Acum era acum, faceam in sfarsit ceea ce simteam ca e bine. I-am privit chipul frumos, era la fel ca atunci cand am sarutat-o pentru prima oara. Ochii inchisi, gura intredeschisa.

Si am intrat si am iesit iar, si iar, si iar, cu ea gemand sub mine, intr-o imbratisare a picioarelor ei in jurul meu si cu mainile-i tremurande zgariindu-mi spatele, cu toata fiinta ei dorindu-ma si incercand contopirea totala cu mine.

O vedeam muscandu-si buzele in lumina slaba a orei 6. Tipa, respira sadacat, in timp ce mi se daruia mie pentru prima si probabil ultima data, cu toata fiinta, cu tot corpul, devenind totul si nimic in acelasi timp, stiind ca ma acapara chiar daca eram deasupra ei.

I-am atins soldurile slabe cu mana dreapta, in timp ce o tineam salabatic cu stanga de par. O sarutam pe gat in timp ce deveneam doar el ei, in timp ce stia ca aveam atat de mare nevoie de ea. Ii vedeam ochii albastri fixand tavanul plini de placere umana si de perversiune. Stia ca era a mea, stia ca nimeni si nimic nu mai conta atunci si era atat de bine.0

Ii penetram feminitatea cu fermitate, dar o paraseam dezolat, pentru a ma intoarce intr-o secunda mai tare decat inainte, pentru a o face sa ma vrea. Parca asta era scopul meu, in timp ce ii atingeam sanii mari si rotunzi in camera in care probabil multi altii ii facusera lucuri mai extraordinare decat mine. O strangeam in continuare de par in timp ce o sarutam salbatic, asimetric si nebun de prezenta ei, in manifestarea noastra grandioasa a slabiciunii umane.

Ma intoarse pe spate si incepu sa ma domine, fara a iesi din ea. Se uita la mine cu altfel de ochi, de femeie puternica, dominanta si doritoare de autoritate. Eram acum doar un mod de a se satisface, in timp ce se juca cu mine, punandu-mi mana pe piept si zgariindu-ma si acolo. Era superba, in incercarea ei de a parea puternica, dorindu-ma mai mult in fiecare secunda care trecea.

Simteam cum se apropie, cum devine mai rapida, cum nu mai rezista, si la un moment dat tipa, tremurand din tot corpul, intinzandu-se pe mine, pupandu-mi gatul. Am schimbat din nou rolurile, cu ea devenind din stapana sclava, eu mai violent ca inainte.

Era obsesia mea, religia mea, era tot ce reprezentam atunci, si stiam ca era reciproc. Din nou ii simteam sanul in mana mea, cu ea gemand din nou sub mine. Ma apropiam de final, si ea simtea asta. Deveni deodata mai tandra, cu ochii stralucindu-i acerb in lumina soarelui care ne ajunsese din urma, in fuga noastra de judecata zilei.

Simteam ca ma apropii de ea dar in acelasi timp si de sfarsit. Stiam ca acum e a mea mai mult decat niciodata. Trupul gol ii era dezmierdat de nuantele mov ale unui nou inceput. Continuam in ea, dar nu mai era la fel.

Am sarutat-o, in timp ce finalul se apropia cu repeziciune. Nu stiu de ce, dar i-am soptit in ureche un “Te iubesc” inainte ca ultimul punct sa fie pus povestii noastre de dragoste atat de scurte dar atat de marete.

Nu am mai rezistat mult. O parte din mine a iesit, ramanand in ea pentru totdeauna. Eliberarea a venit dupa mult prea mult timp, iar cautarea parea ca a luat sfarsit. Era ea, tremurand transpirata, cu o privire translucida in stralucirea soarelui. Pielea ei odata fina si rece era acum uda de focul a ceea ce a fost intre noi.

Am sarutat-o inca o data, cu respiratia taiata, mangaindu-i chipul curat si frumos, cazand langa ea si incercand sa imi revin. Fusese a mea, fusese totul, pentru cateva zeci de minute pe care nu aveam sa le uit niciodata. Era inerta, langa mine, uitandu-ne unul la altul cu aceeasi ochi ai unul foc acum domolit, acelasi care ne-a mistuit sufletele si trupurile in timp ce faceam dragoste.

- Si eu, spuse ea, zambind.

Am adormit imbratisati, contopiti dar nu ca inainte.

24

24 de ore. O zi, o noapte, o Luna, un Soare, o mie de trairi. 24 de ore de la moartea unui vis, de la eradicarea unei idei, de la macelarirea brutala a unui maret ideal. 24 de ore de la renastere, 24 de ore de la ingroparea sperantei, de la asasinarea iubirii.
Un pumnal lung si rece infipt in trupul schilod al iubirii, cauzand o hemoragie de ura si repulsie, acum 24 de ore. Inima batea tare, intrecand in viteza sa asurzitoare secundarul ceasului primit de la tine acum un an, care incepuse sa imi arda carnea in inclestarea sa in jurul incheieturii mele.
24 de ore de cand mastile frumoase au fost smulse de pe chipurile voastre urate, aratandu-va adevaratele fiinte, creaturi hidoase deghizate in ingeri luminosi cu stralucire orbitoare. 24 de ore de la trezirea violenta a doua creaturi din somnul linistit ce le cuprinsese mintile. 24 de ore de la adevar, 24 de ore de la lumina, de la rasaritul rosu ca sangele al unui soare pe care nimeni nu spera sa il vada vreodata, cu razele-i ca spadele ascutite strapungandu-ne iluziile fantomatice, prea frumoase pentru a fi existat cu adevarat.
Asa a trecut o zi, cum o sa mai treaca o mie. Asa a trecut o noapte cum nu vom mai vedea niciodata. Mirosul inecacios al slabiciunii si al razbunarii ne umple narile pentru inca o data, iar fantomele trecutului nu contenesc sa ne dea tarcoale.
Cei ce am fost rege si regina, in regatele noastre de cristal, ce am facut pentru a ne fi coroanele furate si a fi ingenuncheati de dorintele unor oameni? 24 de ore.

Ceva mult prea discutat: Homosexualitatea

Probabil cel mai aprig discutat subiect dupa religie a ajuns sa fie homosexualitatea. Traim in epoca judecatii, intr-o vreme a dorintei generale spre valori extreme, spre o normalitate utopica, spre apogeuri radicale si spre solutii penibile, datorate lipsei de ocupatie, de un intelect bogat si din cel mai simplu motiv: frica.
Ce sunt homosexualii? Fiinte. Ca si mine, ca si tine, probabil care si ei citesc blogul meu, cum o fac si multi oameni heterosexuali. Fiinte care stau langa noi in autobuz, care mananca din aceeasi tava din care am mancat noi la fastfood, care probabil ne prepara mancarea scumpa in restaurantele la care mergem, cu care impartim aceleasi clante si manere de chiuveta in bai. Sunt fiinte care vad lumea ca noi, fiinte cu aceleasi valori ca noi, care au doar anumite orientari sexuale care noua ne par anormale.
Ii vedem pe strada, se tin de mana, se saruta, cum fac si eu cu iubita mea. Ii vedem manifestandu-si tandretea in cele mai publice locuri, in cele mai publice feluri, fara frica, fara jena, dar asa trebuind sa fie. Iubirea nu tine cont de sex, de infatisare, de preferinte si de gandire. Iubirea e libera.
Sunt heterosexual si ca orice om in postura mea, simt o oarecare repulsie nejustificata fata de ideea de homosexualitate. Sunt de parere, cum am scris si in alte posturi, ca iubirea ne poate indruma sa facem orice. Da. Niciodata nu am blamat iubirea, sub orice forma, in orice conjunctura, intre orice oameni.
Ca barbat, probabil cea mai odioasa si barbara forma de exprimare a masculinitatii mi se pare sexul intre doi oameni care se considera membri ai "sexului tare". Daca cel ce citeste este baiat, o sa ma inteleaga mai mult decat o fata. De ce? Doar noi ne putem imagina brutalitatea si anormalitatea unui act sexual intre doi masculi.
Cum poate ceea ce ne este noua blazonul, adica taria, mandria, integritatea, caracteristici marcante ale "sexului tare", sa fie aruncata de unii homosexuali in momentul in care se gasesc in pat cu un om pe care il iubesc? Cum poate masculinitatea pe care o arata in fiecare zi celor care ii sunt tovarasi de viata sa fie pangarita de altul? Cum pot ei sa primeasca in ei masculinitatea altui barbat? Cum pot sa devina femei, cum pot sa fie obiectul satisfactiei unui om?

Ce este femeia? Cel mai frumos lucru de pe lume. Facuta, cica, din barbat, dar de o mie de ori mai buna si mai functionala. Cu forme frumoase, voce melodioasa, subtire in talie, cu frumusete rapitoare, cu parul ei lung cazandu-i lin pe umerii-i frumosi, fini, si calzi. Cu picioare lungi, drepte, cu maietuozitate feminina pe care noi nu o sa o avem niciodata. Ea este femeia. Neagra, alba, asiatica, mulatra, oricum. Femeia e femeie inainte de toate.

Noi suntem noi. Noi nu avem sani, nu purtam fuste, nu ne ingrijim excesiv, nu ne dam cu ruj, nu avem menstruatie, nu avem instinctul feminin. Nu avem puterea seductiei, nu nastem copii, nu suntem mame, si nu suntem cei frumosi de pe aceasta lume.

Avem mici dictatori in noi, vrem sa conducem, visam la succes si la renume, vrem sa fim respectati, vrem sa avem muschi, vrem sa mirosim frumos, sa avem haine curate, drepte. Toate astea, doar orbitand in jurul nostru, mergand increzatori pe drumul spre maretie, pavat cu pietre grele ale puterii si intelepciunii masculine.

Suntem egali, dar nu suntem la fel.

Scriitorul

Sunt multi profesori la facultatea de litere care cred ca pot invata oamenii sa scrie, sa devina artisti si sa isi atinga culmile gloriei prin cuvinte scrise intr-o ordine atat de buna, incat alti oameni chiar sa le cumpere "opera".
Idealul de "scriitor" nu exista. Nu e un arhetip, cum e in medicina omul studios, sau in informatica cel ce nu cunoaste lumina soarelui decat in jocuri. Noi nu avem un model, nu aspiram spre succes si vesnicie, spre putere si spre a deveni utili.
Noi, cei care scriem, suntem probabil cea mai egoista categorie de oameni. De ce scriem bine? De ce oamenii chiar isi pierd timp plimbandu-si ochii asupra cuvintelor noastre? Pentru ca suntem atat de egoisti si atat de axati pe propriile trairi incat chiar suntem in stare sa scriem pagini intregi, totul pornind de la un sentiment de suparare, dezolare sau pur si simplu de la o cantitate mai subsantiala de alcool, altoita cu muzica buna si o stare de spirit aparte.
Da, toti ne nastem artisti. Fiecare e mai bun la ceva decat altii, iar atunci cand faci ceva mult mai bine decat cei din jurul tau, automat il ridici la gradul de arta. Toti suntem artisti. Dar cum putem exploata asta?
Nu avem cum sa stim. Asta e marea palma pe care ne-o da universul. Viata noastra ar fi atat de usoara daca am stii la ce suntem buni, inainte sa ne apucam sa facem alte cretinatati, crezand ca ala ne e drumul.
Scriitorul, in persoana omului care scrie textul asta la 5 jumate dimineata, este o persoana impulsiva. Mai mult decat orice, sunt impulsiv. Ratiunea mea este de obicei subminata de trairi mult prea puternice pentru a le putea controla. Si asa suntem toti. O mana de oameni plini de sentimente umaniste, imbibati cu speranta de iubire vesnica si modelati dupa vocea femeii pe care o consideram destul de importanta pentru a ne fi inspiratia.
Asta nu e o profesie, nu sunt multi oamenii care traiesc din asta, iar cei care sunt, probabil au scris o infectie atat de mare, incat adolescentele americane chiar o citesc. Ne nastem cu asta, traim cu asta, iar in ciuda profesiei pe care vrem sa o urmam, mereu devine un impediment, pentru ca vrem sa ne emancipam, vrem ca lumea sa ne citeasca intr-o zi prostiile si vrem ca numele nostru sa ramana peste ani in niste biblioteci vechi, pe niste carti prafuite.
Nu suntem niciodata oameni calculati, riscam totul uneori, inaintand spre propriul naufragiu, urmandu-ne cursil tragic pana in momentul in care esuam, iar asta e bine, pentru ca ne inspira. Suntem oameni "fucked up" , fara un mare simt practic, dar cu un arsenal de cuvinte extraordinar.
Nu suntem altceva decat artisti, ultimul "front" al umanitatii, intr-o lume care e condusa de bani si interese materiale. Suntem ultimii credinciosi in religia umanista, credem in om si in ce poate face el: orice.
Nimeni nu ne poate invata cum sa fim scriitori. Oricat de buni ar fi. Nu exista o explicatie. Cum spunea Hank Moody in Californication, "I can't teach you how to write, and anybody who says they can, is full of shit."

Ja vsegda budu ljubit tebja

Iti vad ochii verzi, privindu-i pe ai mei. Sunt goi, ca si trupul tau acum, ca si mintea ta mereu, si ca si sufletul tau pentru totdeauna. Da, acum sunt goi. Nu mai mai privesc cu iubire, cu dragoste, cu dorinta si cu sete, bratele tale nu mai stau in jurul gatului meu, iar buzele tale nu mai soptesc mult asteptatul "te iubesc". Acum esti inerta ca si mine, privind la lungul drum ce a ajuns la sfarsit.
Eu privesc inapoi, iar tu inainte, sprijinindu-ne unul pe altul, parca pentru ultima oara. Vantul bate dinspre rasarit, iar parul tau imi biciuie chipul murdar si obosit. Da, iubito, sunt frant.
Stand spate in spate, iti prind mana rece, iar tu o prinzi pe a mea. As vrea sa ma intorc spre tine, dar nu pot. Viitorul ma orbeste, iar casa este mult prea departe. Respiratia ta pare ultimul sunet ramas pe lume, totul fiind atat de linistit. Nici vantul nu rasuna, nici pasari nu sunt pe cer. Doar liniste. Mormantala, morbida, macabra. E linistea de la sfarsit, inainte de ultimul "ramas bun", care ne va schilodi sufletele si ne va desparti pentru totdeauna.
Si mirosul tau e aici, ca si niciodata, un fundal dulce al unui moment amar. Tu vei merge inainte, iar eu nu. Casa ta, iubita mea, nu este de unde ai plecat. Casa ta este in fata, este viitorul, casa ta este victoria asupra orice ti-ar sta in cale. Si nu ai idee cat as vrea sa merg cu tine, sa o gasim impreuna si sa traim acolo pana cand vom porni din nou intr-o alta aventura.
"Te iubesc, cum te-am iubit mereu, din prima clipa in care ne-am atins pana acum, cand ne vom auzi juramintele pentru ultima oara. Vreau sa ne intoarcem acolo, unde totul era perfect, unde pasarile cantau iar nisipul era atat de cald. Vreau ca noaptea de acum sa se prefaca in ziua, intr-un nou inceput. Dar trebuie sa iti dau drumul."
Si taci. Stii ca am dreptate, stii ca acum trebuie sa ne luam ramas bun. Nu o sa uit niciodata tot ce am simtit, nu o sa uit niciodata cum mi-ai dat putere, cum m-ai facut sa devin mai bun, cum am sperat la noi si cum mi-ai zis "Te iubesc" inapoi, de atatea ori.
Drumul tau e in fata, iar al meu inapoi, tu spre lumina, iar eu spre abis.
"Si eu te iubesc, cum te-am iubit mereu, cum marea ne linistea sufletele, iar noi nu faceam decat sa o lasam." Te-ai intors spre mine, lasand viitorul in urma, privind inapoi, iar eu ti-am urmat exemplul. Viitorul era asa luminos. Nu stiu ce gandeai tu, si nici nu vreau sa stiu. Stiai ca fac o greseala, dar nu mi-ai spus-o.
Erai superba, ca intotdeauna, cu zambetul tau diabolic, iar ochii ca marea, obrajii albi ca neaua. Stim amandoi ca acum e momentul. Secundele par eterne universul se distruge si renaste in privirea ta, iar timpul nu mai conteaza.
"Ja vsegda budu ljubit tebja". Nu e important cine a spus-o. Considera, cititorule, ca amandoi, dar in acelasi timp, fara pic de ezitare. Amandoi. Ne sarutaram, buzele atingandu-ni-se pentru ultima oara. Poate dura cateva secunde, poate ore, nu stiu. Era ultimul, si atat conta. Am privit-o iar, cu ura ca pleaca. Apoi cu iubire, pentru ca e ea. Apoi cu dor, pentru ca a fost, si nu va mai fi.
Si te iubesc, si ti-o spun pentru a mia oara, pentru ca este ultima. Mainile ni s-au dezlipit, ochii nu s-au mai patruns, ne-am departat, iar prapastia dintre noi crescu. Ne-am privit pentru ultima oara, stiind ce va urma. Ne-am intors fiecare catre drumul sau. Casa era mai departe ca niciodata.
M-am intors spre locul unde erai tu, dar disparusei. Nu doar drumurile s-au separat, ci si destinele. Lumile noastre s-au despartit pentru totdeauna, iar iubirea la fel.

Draga cititorule, te rog, uraste destinul pe cat il iubesti, pentru ca el face si desface lucruri, el ne distruge si ne creaza, el ne da iubire apoi ne-o pierde, el ne construieste un viitor pe care tot el il darama.
Este cel mai greu lucru pe care a trebuit vreodata sa il scriu.

Grandios si banal.

Am mentionat verbul "a lupta" de prea multe ori, in prea multe forme, sub prea multe conjugari, in excesiv de multe contexte si in toate sensurile existente, indrumandu-mi cititorii spre a-si urma visele si a niciodata nu renunta la ceea ce isi doresc.
Eu am facut-o. Nu sunt un demagog, nu spun ceea ce nu cred, ba din contra, fapt ce mi-a adus de multe ori dezavantaje majore in viata. Am luptat, prin cuvinte, prin fapte, prin persuasiune si prin tot ce am avut pentru a imi urma visul. Dar uneori, e de ajuns?
Nu. Uneori, persoane total auxiliare vin si fura tot ce noi am cladit intr-o noapte care pare o eternitate. Uneori, oamenii nu sunt altceva decat fiinte nepasatoare cu propriile vise, ceea ce ii face individualisti si egocentristi, nepasatori in fata incercarilor asidue ale altora,
Si cand vedem ca tot ce am creat, este luat mult prea usor de altii, atunci cand noi, dupa un lung sir de lovituri date si primite, lasam garda jos, pentru ce sa ne mai ridicam? Un uppercut dat de viata este suficient sa ne puna la pamant pana arbitrul, in persoana propriei noastre vointe, numara pana la 10? Este suficienta o atingere asupra persoanei iubite, este suficient timpul petrecut impreuna de cei doi, noi ramanand in planul secundar, sa ne faca sa renuntam? Probabil ca da, probabil ca nu. Probabil ca nu o sa stim niciodata, probabil ca o sa dam cu banul si o sa vedem ce o sa pice. Nu stim.
Cum este ca orele petrecte impreuna, transformate de ale noastre encefale in eternitati delimitate in capitole fara sfarsit si fara inceput, sa fie transferate altei persoane? Cum este sa avem impresia ca suntem unici, ca schimbam ceva, cand suntem doar unii din liste interminabile cu oameni care au facut aceleasi lurcuri?
Cum e sa fii la fel? Cum e sa fii comun, sa stii ca ceea ce pentru tine era unic, pentru celalalt este ceva uzual? Cum e ca alinturile care tie iti umpleau inima de bucurie salbatica sa ii fie adresate altei persoane, in acelasi context in care voi va promiteati viitorul impreuna, nu la plural, ci la singular.
Avem momente cand grandiosul se transforma in banal, specialul in normal, iar maretia intr-o decadenta repetivitate. Avem momente cand iluziile golemice devin melci, ale caror carapace de otel raman doar amintirile sub stelele de nenumarat, cu aerul rece al marii umplandu-ne plamanii.
Atunci apare intrebarea pe care speram sa nu ne-o punem niciodata dupa atat de multe: merita?

Diamante si flacari.

Ce sunt relatiile? Conflagratii, convietuire pasnica, intelegere si iubire? Probabil ca asa sunt pentru majoritatea oamenilor. Pentru mine, cel ce sta la 4 jumate si scrie acest articol, n-au fost niciodata asa. Nu am stiut niciodata ce inseamna linistea, ce inseamna intelegerea, ce inseamna pacea si normalitatea in relatiile mele cu persoanele de sex opus.
A fost foc. Focul este elementul ce caracterizeaza majoritatea relatiilor mele. Nu neaparat dragostea nebuna, nu neaparat dragostea oarba si lipsita de principii. Nu. A insemnat efectiv foc, care ardea necontenit in orice faceam, cu oricine as fi fost.
Foc al luptei, al neintelegerii si probabil al iubirii pe care niciodata nu am putut si probabil nu am dorit sa il sting. Pentru ca unii oameni, suntem facuti pentru a ne trai viata in foc. Niciodata domolit, niciodata micsorat. Doar foc. Arzator, orbitor de stralucitor si salbatic, aruncandu-si vapaia asupra orice ne inconjoara.
Din foc ne nastem, focuri ale iubirii parintilor nostri, suficienti de indragostiti si siguri asupra conceperii noastre. In foc pierim, foc al amintirilor si al regretelor noastre pe care nu le mai putem indrepta. Si in foc traim, arzandu-ne viata si sperantele, in loc sa le traim, plini de entuziasm din pricina noului si a ideii de schimbare.
Distrugem tot ce am construit pentru a arde din nou in vapaia propriei dorinte, sperand ca de aceasta data sa nu fie un foc satanic care sa ne doara, ci unul domol, care doar sa ne incalzeasca sufletele mult prea reci pentru ceea ce speram, la sfarsit ramanand doar cenusa si diamante. Negru, un negru nemarginit, fierbinte si insuportabil, si cateva straluciri. Cand flama se stinge, ramane cenusa, cand iubirea se stinge, raman diamantele, nestemate ale trecutului, arse si incinerate, dar ramase pentru vesnicie perfecte si neatinse.
Acestea sunt momentele frumoase. Flacarile sunt doar certurile, nelinistea, frica, ura, gelozia, tot ce a fost negativ si a trebuit sa arda din carbuni pe care noi insine i-am plantat pe aceasta pajiste, odata acoperita de iarba plina de viata si flori de toata splendoarea. Ne autodistrugem, ne consumam sufletele si existentele in focuri abisale, ale caror baze nu le vedem niciodata.
Dar mai avem ceva. Diamantele. Acelea reprezinta momentele de bucurie, de liniste, de iubire, de speranta si de incredere, care in ciuda focului, nu vor disparea niciodata. Focul arde, dar ele raman. Ele ne tin acolo, ne fac sa dorim ca intr-o zi, cand cenusa va lua locul flamelor de neatins, sa putem sa le culegem, si sa ne ghideze spre un nou inceput.
Draga cititorule, daca focul arde, lasa-l sa arda. Lasa-l sa te mistuie, sa iti umple inima de furie si de tristete. Lasa-l sa te devoreze, sa arda tot ce e mai bun in tine. Lasa-l. De ce? Pentru ca atat de tare cat arde, atat de fericit vei fi cand totul se va opri, stins de o ploaie divina, iar stralucirea diamantelor pe care tu le-ai creat va lua locul orbitoarei calduri care odata, te-a ingenuncheat.
Culege apoi diamantele, uita-te cu nesat la ele, in timp ce tot ce a fost bun se reflecta in perfectiunea lor nepretuita. Bucura-te, iar apoi arunca-le in aer, lasandu-le sa cada din nou pe un pamant care va fi ars din nou. Lasa-le apoi sa arda din nou, lasa-le sa fiarba, ca si tine, in focul ce din nou te va lega fara doar si poate in flacari mult prea puternice pentru tine. Lasa-le sa piara, sa nu le mai vezi, sa iti dea impresia ca nu mai exista.
Pentru ca dupa foc, vine iar ploaie, iar ele vor straluci mai tare decat iti imaginai, iti vor umple sufletul de o noua euforie, te vor face sa te simti puternic si te vor ridica din iadul in care ai fost aruncat. Iar apoi, lasa-le iar. O noua ploaie va veni.

Draga mea,

Draga mea, 

Nu stiu daca e bine ca scriu asta, nici nu sunt sigur ca ar trebui sa o fac. Dar pana la urma, ce sunt regretele si ce suntem fara ele? Nimic.

Ce avem noi , nu este doar o dragoste. Este un produs al multor factori care ne-au adus pana aici. Ce avem noi, nu este doar o stare. Este un amalgam de stari care ne fac sa simtit ce simtim acum. Ce avem noi, e un copil. Daca nu ti-e cu suparare, o sa atribui ceea ce avem unei fiinte. 

Acest "copil", nu s-a nascut intr-o lume a pacii si a linistii, departe de zgomotul asurzitor al nelinistii care ne cuprinde existentele. Nu. El s-a nascut din foc, in foc, si in foc va pieri, intr-un univers al luptelor si al deznadejdii, fiind faurit parca din dorinta lui Ares, marele zeu al razboiului din mitologia Greaca.

Nici unul din noi nu a dorit sa il avem. A fost un accident, a fost o intamplare ca intr-o zi sa se nasca, sa prinda forma si sa ne marcheze existentele atat de tare, schimband aparenta liniste pe care o simteam amandoi.

Si a inceput sa se dezvolte, cu repeziciune, invatand ca nimic nu e usor, ca pentru totul va lupta pana va muri si ca pentru lucrurile marete trebuie uneori sa dai totul. A prins in ale sale maini arma inflacarata a curajului inca de mic, a invatat sa supravietuiasca intr-o lume in care nu a fost dorit, si acum, e gata sa porneasca impotriva oricui i-ar vrea raul.

Nu stiu, draga mea, daca intelegi fiecare metafora pe care o folosesc, si sper ca nu o sa consideri cuvintele de mai sus demne doar de un om nebun. Sunt cat de rational se poate, sunt cat de inteligent m-ai cunoscut si ti-a placut. Nu sunt altul, nici nu voi fi, dar inteleg lucrurile altfel pentru ca tu le-ai dat un sens. 

Sper ca esti bine, si ca intr-o zi, vei revendica acest copil, care este simplul produs al instabilitatii noastre, un accident atat de bun si atat de util. Sper ca intr-o zi sa il recunosti ca al tau, cand focul se va stinge de pe pamant, si iarba verde ii va lua locul. Sper ca intr-o zi, talpile noastre sa simta  in loc de scrum si cenusa, roua si racoarea unei noi dimineti. 

                                                                                                         Al tau,

                                                                                                          Andrei.

Cinematograful si retrospectiva.

In viata nu m-am bazat niciodata pe o serie de teorii si principii bine puse la punct, menite sa imi paveze drumul cu anumiti pasi pe care trebuie sa ii urmez. Dar de cand am inceput sa imi pun bazele caracterologice, tata mi-a spus ceva. Acele cuvinte ma vor ghida toata viata: ,,Intr-un final, toti ne vedem filmul vietii" .

Eu vad lucrurile asa: ca oameni, intalnim multi alti oameni, prin ei altii, si tot asa pana ajungem probabil, cand murim, sa avem aproximativ cateva mii de cunostinte de-a lungul vietii. Mii de cunostinte, zeci de cunoscuti, putini amici, si mai putini prieteni, si familia. Ei bine, oricat de sociabili am fi, intr-un final ajungem singuri. Nu ma refer fizic, pentru ca langa noi pot fi zeci de persoane, tinandu-ne fiecare de mana in ultimele noastre clipe in lumea celor vii.
Problema e ca, din punctul meu de vedere, inainte sa ne dam ultima suflare, exista o secunda. Acea secunda in care nu mai suntem in camera noastra veche, cu familia indurerata langa, ci doar noi, intr-o sala mare de cinema cu un singur scaun. Ne asezam, si filmul incepe sa ruleze. Fiecare moment din viata noastra, in detalii atat de mari incat credem ca e un scenariu de film artistic. Ideea e ca aici, nu vedem doar ce am facut, ci si ce am fi putut face, si cum ne-ar fi influentat viata. Emotional, profesional, psihologic, material, toate.
Este un film pe care doar noi il putem vedea, un film cu un singur bilet, un film pe care il vedem prea tarziu pentru a mai schimba ceva, pentru ca de obicei finalul este tragic. Ne gasim din nou batrani obositi, care probabil au ratat sansele vietilor lor, iar acum este prea tarziu, dandu-ne ultima suflare cu probabil, o lacrima pe obrazul nostru brazdat de vreme. Aceasta este retrospectiva.

Ca oameni, ca fiinte imperfecte, avem tendinta de a rata momentul care ne poate schimba viata. Pentru ca avem constiinta, pentru ca ne gandim la altii, pentru ca nu suntem fiinte egoiste, nu suntem primate, si avem consideratie pentru oamenii care in curand nu o sa mai fie langa noi, dar care ne marcheaza destinele. Teoria mea destinista legata de cum omul in fata destinului este legat la maini si la picioare cred eu ca are o mare bresa in corectitudinea ei: destinele altor oameni. Cand destinul unui om se intersecteaza cu al altuia, se schimba reciproc si se intersecteaza definitiv si irevocabil.
Dar intr-un final, omul pleaca. Marcandu-ne, schingiuindu-ne calea si lasandu-ne probabil fara ceea ce aveam nevoie dar nu am obtinut din cauza lui: fericirea.

In final, tot ce conteaza sunt momentele in care am simtit fericire, liniste si implinire. Nu compasiune, nu o constiinta libera si neperturbata. Nu. Fericirea noastra este cea mai importanta, iar a altora nu. Daca mi-e permis, draga cititorule, am un sfat, pe care sper sa il intelegi daca imi accepti teoria:

La finalul filmului, fa cumva, si nu plange.

Ultima etapa: Realitatea

In posturile precedente, am prezentat cele doua etape ale maturizarii noastre psihologice. Primele, aparent cele mai grele, dar in definitiv, cele mai usoare. Luptam Razboiul, pierdem, simtim Speranta, castigam, dar ce sunt toate astea fara punctul pus definitiv si irevocabil de Realitate?
Mintile noastre ne fac sa zburam, pe culmi ale disperarii, ale deznadejdii si ale dezamagirii, toate ducandu-ne incet spre momentul utopic in care ne gasim fericirea. Momentul in care ratiunea dispare si este inlocuita de cel mai nenorocit si fals sentiment: speranta. Acea aura care se aseaza asupra capetelor noastre, facandu-ne nemuritori, invincibili, si atotstiutori, paraleli si superiori lumii in care ar trebui de fapt sa traim. Din nefericire, aceasta nu dureaza mult. Dar este suficient cat sa pierdem pentru totdeauna lucruri, in euforia noastra si sa le aruncam in focul ce ne mistuie inimile.
Apoi apare Realitatea. Cadem in neant, apoi ne ridicam, ajungand din Iad in Rai, iar apoi cadem din nou, dar nu in gol, nu in infinit, ci pe Pamant. Fiecare os din scheletul nostru emotional este rupt, lasandu-ne inerti, aruncandu-ne asemenea cometelor ce isi incheie lunga lor calatorie impreuna cu Universul.
Nu am prefera acum sa cadem in gol, sa speram ca intr-o zi cineva ne va trage spre lumina ce e atat de departe de noi? Nu am prefera acum sa visam, sa ne lasam purtati de valurile nestavilitei noastre fericiri? Ba da. Dar acum suntem doar noi, nu armatele ce duc Razboiul alaturi de noi, nu lumina ce ne da Speranta. Nu. Noi, durerea, si briza unei mari, ce duce cu sine mirosul unui drum mult prea lung, care a ajuns la sfarsit.
Franti, cu ale noastre vise lacerate, intoarcem capul spre locul din care aerul ne-a umplut plamanii. E o mare. Cerul e violet, valurile involburate spumega, iar cerul pare atat de departe. Cerul din care am fost aruncati pare atat de intunecat fata de momentul in care il atinsesem parca pentru prima oara. Si ne ridicam. Realitatea a aruncat pe masa o ultima carte. Nu a fost cea castigatoare. Si intr-un fel nu ne mira.
Acum nu mai suntem luptatori. Nu mai suntem nici ingeri sau zei. Suntem oameni. Suntem ceea ce am fost claditi sa fim. Venim din pamant, acolo ne intoarcem. Acolo ne este locul. Si realizam asta prin mult prea multe.

Dar ne-am ridicat. Intai in genunchi, apoi stand drepti, primind in piepturile noastre ranite prima raza a Soarelui. Am vrea sa vedem ce se afla in spatele nostru, dar nu putem. Stim deja. Nu are rost. Este trecutul. In timp ce astrul colosal isi face aparitia asupra lumii, ne dam seama ce inseamna el. E un nou inceput. Nu doar al oricarei alte zi. O noua calatorie. Si o noua sansa.
Atunci realizam ca toata viata vom lupta. Toata viata ne vom autodistruge, ne vom avanta in lupte din ce in ce mai grele, incercand ca la un moment dat sa obtinem o victorie finala, care ne va schimba viata. Dar da. O vom face. Si vom invata.
Si ne avantam din nou, in valurile inflacarate ale rasaritului spre o noua lupta, in cautare de mai mult. Fiecare cicatrice, fiecare rana, fiecare semn va reprezenta curajul nostru, va reprezenta locul in care nu vom mai fi niciodata loviti de spada grea a destinului. Vom invata ca nimic nu ni se da, ca trebuie sa sacrificam multe, ca trebuie sa dam totul in schimb uneori pentru lucruri atat de mici, ca niciodata nu trebuie sa ne oprim daca ne dorim ceva. Pentru ca, draga cititorule, un om fara cicatrici e un om slab, care nu a pierdut nimic, care nu a luptat niciodata si nu a stiut niciodata ce este iubirea.

Speranta

Cred ca dupa fiecare ,,Razboi'', vine pacea. Acele momente de disperare, lipsa de speranta si ura fara de sine si fata de destin se metamorfozeaza in fix opusul, exact ca depolarizarea si repolarizarea membranei celulare. Tot ce a fost murdarit, denigrat si umilit devine imaculat si stralucitor ca cel mai frumos rasarit de soare.
Uneori, in incercarea noastra de a urca, trecem de acea trambulina aruncata langa noi de soarta, care ne poate propulsa cu o viteza nemaipomenita spre varful pe care dorim atat de acerb sa il calcam cu varfurile picioarelor.
Vorbim des despre iubire, despre cum ne transforma in versiuni extraordinare ale noastre, facandu-ne sa devenim superoameni, sa infrangem orice bariere si sa devenim ceea ce dorim toti la un moment dat: grandiosi. Dar ce este ea? Platon nu a reusit sa o defineasca, la fel ca multi alti straluciti filozofi si sociologi de-a lungul istoriei noastre. In opinia mea este un moment. Acel moment in care lucrurile fac sens, se leaga, incepem sa vedem in sfarsit capatul lungii noastre calatorii in cautarea fericirii. Si uneori suntem orbi, ca niste cai ai caror ochi sunt opriti de bariere, dorim sa vedem o singura cale al carei orizont este nemarginit. Cat de umilitor este pentru ratiunea nostra sa ne dam seama ca tot ce am cautat vreodata era atat de aproape, tot timpul asteptand sa faca mutarea care ne va schimba cursul "jocului" ce incercam sa il terminam victoriosi?
Nimic nu se compara cu secunda in care devenim mici Nostradamusi si anticipam ce se va intampla, fiind atat de siguri de succesul ce ne asteapta. Momentul in care lucrurile au pentru prima oara un scop, devin certitudini neimplinite inca si iau forma unui viitor bine definit de contururi luminoase, desenat in nuante calde si pline de liniste.Furtuna devine o baie calda a soarelui, un nou inceput, o raza de lumina in iadul abisal de intunecat in care ne scufundam fara sa gasim o iesire. Ne obisnuim cu norul colosal ce sta deasupra noastra de prea mult timp, uitand ca soarele este ceea ce trebuie sa vedem si sa cautam.Este o zdruncinatura imensa care ne schimba perceptia asupra lumii, incepem sa credem in dragoste din nou, incepem sa speram la o viata mai buna si la liniste, pe care am mentionat-o de mult prea multe ori. Dar in definitiv asta ne dorim. Fericire, liniste, caldura si libertate.
Este destul de intrigant cand ne gandim ca toate aceste lucruri le poate reprezenta o persoana. Un om. Ca si noi. De care depinde toata stabilitatea noastra. Cat de dependenti suntem de defectele si capriciile fiintelor ca si noi, pline de pacate si regrete, dar care le definesc in ceea ce iubim? Mult prea dependenti. Ne proptim cu piloni grandiosi de titaniu si diamant, de nedaramat nici de cel mai mare uragan aruncat de slabiciunea noastra umana, atat de daunatoare pentru noi.
 Oamenii devin scopuri, riscam totul pentru a ii avea langa noi si ne avantam intr-o noua lupta, plini de speranta si mai avizi de victorie ca niciodata. Dar pentru a simti fericirea, trebuie sa suferim. Cum spunea cineva odata, ,,Iubesc noaptea. Doar atunci cand este intuneric, putem vedea stelele." . 

Razboiul

In viata noastra, trecem prin anumite momente. Momentele acelea de deznadejde, de neputinta, in care ne simtim invalizi, ciungi si ologi in fata unui drum, in fata singurului drum, de fapt, ce trebuie sa il urmam. Flancat de ziduri, incercam sa deviem de la el, sa scapam de forta ce ne impinge din spate, tot inainte. Lovim cu toata puterea, incercand sa daramam acele bariere ce ne inchid viziunea asupra orizontului nemarginit din jurul drumului nostru.
Dar nu putem. Si disperam, disperam acerb, intr-o lupta mult prea grea pentru noi. Aceste este drumul de 1000 de kilometri din care iesim adulti. Este acea etapa a vietii care ne invata ca vitejia, speranta, curajul si vointa uneori nu sunt suficiente, iar noi cadem ingenuncheati in fata unui destin care ne este de la inceputul calatoriei potrivnic. Ne dam seama ca drumul ne-a aruncat in vapaia unei conflagratii din care putem iesi doar invinsi. Dar trebuie sa luptam. Este un razboi pe care noi si numai noi trebuie sa il pierdem, pe care oricat am vrea, nu poate sa il duca nimeni pentru noi. Sunt pereti de care trebuie sa ne dam cu capul singuri, pentru a intelege ca realitatea e dura, e o stanca grea pe care magia sau dorinta, oricat de arzatoare e ea, nu o pot clinti.
Si luptam, trimitand hoarde de trupe ale sperantei si ale disperarii spre un teritoriu de necucerit, in rafale interminabile, de o grandoare nemarginita. Spargem orice bariere ale ratiunii cu dorinta noastra, devenim mici Napoleoni ai propriilor noastre cruciade si nimic nu mai contaza in jurul nostru in afara de victorie.
Toti ajungem in punctul dramatic in care nu mai avem cu ce sa luptam, in care orice forma de rezistenta in fata contraatacului destinului este inutila si sortita esecului. Atunci ne maturizam, cand acceptam infrangerea si realizam ca totul a fost probabil in van. Ca teritoriul pe care incercam disperati sa il cucerim nu a fost niciodata al nostru, nici macar un fir de iarba nu s-a clintit cand vapaia luptei era atat de aproape. Realizam ca nu suntem nimic altceva decat oameni, nascuti pentru a urca, a cobora un munte al carui apogeu nu stim niciodata cand il atingem, si de care trecem fara sa realizam in incercarea noastra de a merge mai sus.

Dar avem onoarea. Onoarea ca nu ne-am dat batuti fara a lupta, fara a ne lasa amprenta pe un camp de batalie care in scurt timp ne va sterge urmele. Pentru cineva, toti suntem luptatori. Suntem oamenii care nu au renuntat niciodata la ei si la speranta ca intr-o zi vor fi impreuna. Pentru ca in final, totul se rezuma la iubire si la puterea pe care ne-o da ea, sa facem imposibilul, sa visam la o lume perfecta, la fericire eterna si sa ne simtim niste mici zei in universurile noastre atat de mari pentru noi.