Dragostea, chipul ei

Dragostea are chipul unui om. Asa a zis odata cineva, sau ceva asemanator, nu conteaza. Ceea ce e important e ca a avut dreptate. Dragostea, intr-adevar, are chipul unei persoane. Si sunt recunoscator pentru ca e asa.
Chipul dragostei mele e foarte frumos. Probabil ca asa e pentru toata lumea, dar pentru mine e cel mai frumos. E un chip incadrat de coloane satene de par des si frumos, cu un vesnic zambet copilaresc ce ii poate masca si cele mai negre suparari. E un chip perfect, de la radacinile firelor de par ce izvorasc nestavilite din fruntea-i curata, pana la barbia-i fina si feminina.
E un haos magnific, un univers luand amploare in interiorul ei, cu sufletu-i un amalgam de trairi, cu inima-i batandu-i pe un ritm ce nu i-l poate nimeni dicta. Asta e ea, un dezastru minunat, un miracol dezordonat, al carui randuiala nu o intelege nimeni, dar oricine ar accepta-o. E un inger intre demoni, un diavol intre sfinti, cu aripi largi, orbitoare, si coarne lungi, arzatoare ca flamele lui Hefaistos. Bine si rau joaca sah in mintea ei, meciul fiind mereu inegal, dar mereu ghidat de lumina. Cine n-ar iubi o faptura atat de compexa? Un om simplu probabil, caci doar cel mai bun si complicat dintre noi o merita, doar el, iar eu nu cred ca sunt acela.
Ma simt uneori norocos ca am avut ocazia sa o intalnesc, chiar daca ar trebui mai mult sa le multumesc prietenilor pentru asta decat destinului, care nu a facut decat sa o indrume sa spuna "da". Imi amintesc si acum primul sarut, o desfasurare a dorintei arzatoare si, totodata, a coliziunii celor doua spirite libere ce urmau sa se contopeasca pentru prima oara.
Intr-adevar. Ea e un spirit liber, de neimblanzit, dansand in noapte dupa propriile ei legi, ochii-i intunecati ca cerul iernii aducand orice bestie in genunchi. Ce poate fi mai frumos decat o femeie dansand? Nimic, caci trupu-i subtire si frumos se misca intr-un ritm inteles doar de ea, pecare il creeaza cu ceea ce emana: feminitate.
Totusi, uneori mi-e frica. Mi-e frica de foamea noptii. Noi, barbatii, suntem ca vulturii infometati, vanatori innascuti, vesnic intr-o nebuna goana dupa ceea ce speram sa ne aduca fericire. Fara scrupule, fara legi, incalcand orice bariera morala ne-ar sta in cale. Si mi-e frica.
Nu vreau sa fie pradata, nu vreau sa fie a altcuiva, pentru ca o iubesc. Da, iubesc din nou, dupa rani si cicatrici, dupa sange si ura, iubesc din nou. Mi-a vindecat firecare rana, mi-a readus zambetul pe buzele-mi inclestate odata intr-o grimasa plina de ura si dispret. Mi-a eliberat sufletul, l-a facut salbatic, ca si al ei, m-a facut gata sa ma arunc in valurile noptii alaturi de ea. Si o iubesc.
Imi amintesc si acum ce am simtit prima oara cand am atins-o, prima oara cand i-am mangaiat spatele si i-am sarutat buzele calde, in cea mai rece noapte de iarna. Imi amintesc si acum frica pe care o simteam de a nu face ceva gresit. Nu voiam sa plece, cum nu vreau nici acum. Imi amintesc cum imi lipsea deja, desi era langa mine, stiind ca o sa ma paraseasca. Dar nu a facut-o.
O iubesc. Si sper ca stie si ca intelege. O iubesc ca pe prima ploaie dupa ani de seceta, o iubesc ca pe o raza de lumina ce patrunde intunericul Iadului, o iubesc ca pe linistea dintr-o lume de urlete ale disperarii. O iubesc ca si cum am nevoie de ea, pentru ca am nevoie de ea. Si de ochii ei, si de zambetul ei, si de onomatopeele dragalase pe care le nascoceste din pura-i copilarie ce nu se va termina vreodata, chiar daca e aproape o femeie independenta.
E tot ce si-ar putea cineva dori, e un ideal, un vis al unui baiat secat de fericire, e un spirit liber, de neschimbat, de neintors din drumul lui spre eternitate.

Povestea Valurilor

Valurile se loveau incet de tarmul neostenit, martor al atator povesti. Lumini incepeau sa iasa din mare, vindecand cerul de intunericul noptii pentru inca o data. Nisipul era rece, ca si tacerea ei. Vantul batea slab. Sta ghemuita langa mine, uitandu-se spre Soarele ce isi face loc spre infinit inca o data.
Orizontul e departe, ca si ea acum, caci amandoi tac dar spun atat de multe. Inainte eternitate, in spate durere, langa mine, ea,  amandoua. I-am luat mana in a mea, si nu a opus rezistenta. Mi-am impreunat degetele cu ale ei, si m-am uitat spre ea. Pietrele caprui nepretuite pe care noi le numim cu ignoranta "ochi" straluceau in fata unui astru mai mare.
- Nu te urasc, i-am spus eu. Valurile se loveau si dispareau in nisipul de la picioarele noastre, cu zgomotul lor linistitor, prin care ne anuntau ca vor reveni mereu. Valuri. Nemuritoare ca si ea, fara inceput si fara sfarsit, nascute in inima marii, moarte pe tarmurile ei, dar niciodata singure.
- De ce? ma intreba ea, continuand sa fixeze orizontul cu ochii-i mari.
Nu am stiut ce sa ii raspund initial. Erau atat de multe, dar cuvintele niciodata nu au facut-o sa isi schimbe cursul, n-au stat niciodata ca baraj in fata valului pe care l-a reprezentat mereu, n-au fost niciodata catapultele care sa-i sparga zidurile. Pentru ea, vorbele sunt trecatoare, ca si cei ce le rostesc, iar eu stiam asta mai bine ca oricine.
Mi-era frica. Am tras-o langa mine, si mi-am sprijinit capul pe umarul ei in timp ce ii mangaiam spatele. Am inchis ochii. Mirosul din parul ei imi aduse in minte imaginea zambetului ei, a vocii ei odata iradiante si a stralucirii cu care reusea fara sa vrea sa imi lumineze drumul.
- Pentru ca atunci cand promisiunile sunt facute des, ele devin juraminte. Ti-am jurat ca niciodata nu vei fii singura atat timp cat mai am o ultima flama a sperantei arzand in mine, si asta o sa fac. Pentru ca stiu ca binele invinge, chiar daca razboiul tau cu el e vesnic, iar lupta care te macina la un moment dat se va sfarsi. Pentru ca tot ce faci, greseli si pacate, te fac sa fii tu. Pentru ca stiu ca intr-o zi, o sa fii o mama buna, care nu ii va lasa pe copiii ei sa indure ceea ce a indurat ea. Pentru ca esti sclava destinului, dusmana lui si chiar el insusi. Pentru ca in ochii tai lumi mor si se nasc, pentru ca prin pasii tai calci ura, furia si dezolarea atunci cand apari in viata cuiva,s chiar daca nu esti Soarele, ci doar Luna intunecata si orbitoare din eclipsa. Pentru ca sper sa prind ziua cand norii seci vor disparea, o ploaie va cadea si iti va purifica trupul, mintea si sufletul, iar raze vor sparge cerul negru, scaldandu-te in caldura pe care o tanjesti atat de mult. Pentru ca sper ca intr-o zi, sa intelegi ca te iubesc, iar tot atunci sa iti aduci aminte ca niciodata nu o sa fii singura, pentru ca nici marea nu vorbeste, dar mereu te cheama catre linistea ei eterna. Nu stiu cand se va intampla, dar n-ai idee cat imi doresc sa fiu labga tine cand vei renaste, iar raul din tine va striga pentru ultima oara.
Zambi slab, dar trupul i se inmnie. Isi sprijini capul pe umarul meu, si ma cuprinse cu bratul stang, strangandu-ma aproape. Mi-am intors capul spre ea. Lumina zilei o sanctifica. Se uita in ochii mei, iar cuvintele devenira inutile.
M-am apropiat de ea, am intins-o pe nisipul ud si am sarutat-o. Ca niciodata. Ura se scurse din mine, pierduta in cerul diminetii. Frica fugi de caldura ce sufletul mi-o emana, iar tristetea deveni tot ceea ce nu fusese inainte, in lumina unui nou inceput.

Valurile loveau mereu tarmurile reci, cum le lovesc si acum, si le vor lovi mult timp dupa ce noi nu vom mai fi, iar tot ele vor canta un cantec etern in limba lor, despre speranta, despre putere si despre iubire, pe care toti il auzim cel putin o data.

Intunericul vegheaza - poezie

Cand te vei trezi,

Va fi iar dimineata,

Atunci cand cerul se deschide

Si nu-i pic de ceata.

Nu stiu unde esti acum,

Nu stiu-unde te duci

Nu stiu pe ce drum

Vrei tu maine s-o apuci.

Dar asta este cantul meu

Ultimul e despre tine

Crede-ma ca imi e greu

Se rupe totu-n mine.

Dar acum e noapte,

Iar stelele sunt sus

Intunericul vegheaza fapte

Si pe oamenii ce au apus.

Caci n-ai idee cum cuvinte

Cand sunt spuse des

Devin juraminte,

Prind un inteles.

Caci a fost putin,

Dar timpu-ncet se duce

Iar vorbele raman

Ca veninul cel mai dulce.

Vocea ta, tot o-aud departe

Dar totul in jur cade

Cand sperantele sunt moarte.

Dar acum e noapte,

Iar stelele sunt sus

Intunericul vegheaza fapte

Si pe oamenii ce au apus.

Si nu-ntelegi, tu, frumoasa mea

Cum mi-ai dat putere

Sa lupt cu noaptea grea

Dar omul, el doar cere,

Cand trupu-i e stapan

Nu simte deloc durere

Iar nimic nu mai e bun

Ramane doar tacere

Dar asta este cantul meu,

Sper ca il vei auzi

Si te vei gandi mereu

Ca in nopti, demult, tarzii

Cineva te-a facut totul

Iar sufletu-i era un foc

Cand numele tau sacru

Era ca un joc.

Caci ma faceai sa zbor

Peste rele, peste foame

Peste ura lor.

E tarziu din nou,

Soarele rasare,

Alta noapte de-ntuneric

Alte lumini in Mare.

Dar acum e noapte,

Iar stelele sunt sus

Intunericul vegheaza fapte

Si pe oamenii ce au apus.

Yr oinrdv

Am stat cu foaia goala in fata prea mult timp, nestiind ce sa scriu, agatandu-ma de orice idee as fi avut, dar esuand lamentabil pentru ca pur si simplu nu simteam nimic. Nimic bun, de fapt, pentru ca furia si dezamagirea erau lucrurile care imi dominau existenta.
Totul era din nou negru, fiecare zambet era o grimasa dureroasa, iar rasul suna a gemete disperate puse intr-un sir ce trebuia sa sune ca si cum fericirea era caracteristica mie. Insa nu era asa. Pana cand te-ai intors.
Recunosc ca am sperat sa te intorci in fiecare secunda a fiecarei zile care trecea cu tine departe. Si, aparent, te-ai intors. Nu stiu de ce, nu stiu cum, probabil ca strigatele mi-au fost auzite de o instanta superioara mie. Indiferent cum, suntem aici. Cat de bine suna pluralul...
Acum, mainile si tricoul imi miros ca parfumul si parul tau. De fiecare data cand inhalez, o caldura imi cuprinde fiecare colt al trupului si imi face inima sa vibreze de fericire. O mica mostra a efectului tau zilnic si pregnant asupra mea.
Vreau sa stii ca m-ai salvat. Vreau sa stii ca zambetul tau ma face sa imi pierd controlul, ma face sa uit de orice conjunctura si de orice e in jurul meu si sa cad intr-o transa indescriptibila. Vreau sa stii ca ce simt acum este probabil cel mai profund si nobil sentiment pe care l-am simtit de foarte mult timp incoace, ca sa nu spun "vreodata".
Nimic, dar nimic, nu e ca tine in bratele mele, nimic nu se compara cu caldura buzelor tale, nicaieri nu e la fel de "acasa" ca mana ta ce o tine pe a mea. Nimic nu suna bine pe langa rasul tau, nici macar Nirvana. Si stii ca asta inseamna mult.
Cuvintele curg mult mai usor acum, cand furia si ura se scurg din mine, impinse afara de o profunda euforie a fericirii si linistii. Totusi, oricat de multe ar fi, in orice limbi, ele nu sunt suficiente pentru a iti spune cat de mult insemni, pentru a iti explica cum ma faci sa vreau sa fiu mai bun, cum ma coplesesti cu entitatea pe care o reprezinti acum.
La inceput, mi-a fost frica de tine, pentru ca stiam cat rau poti avea in tine. Ma rog, nici macar acum nu cred ca stiu exact, dar aveam o notiune care nu prea imi dadea liniste. Treptat, am vazut ca balanta bineul si raului incepe sa se indrepte, iar acum stiu ca in tine lumina invinge. A fost ca o explozie de adrenalina si endorfina eliberate in creierul meu cand ne-am sarutat pentru prima oara dupa separare. Atunci am stiut ca meriti totul, si pe langa tot, inca pe atat.
Mi-ai oferit pace in suflet si liniste in ganduri, si asta sper sa iti ofer si eu. Esti incredibila, pentru ca esti asa cum esti, pentru ca nu as schimba nimic la tine, pentru ca defectele tale atat de putine sunt umbrele ce fac portretul tau, pictat de vreo divinitate, sa fie uman. Fara ele, ai fi ireala, si iti multumesc pentru ca le ai.

Yr oinrdv

..nu sunt puternic.

Sper ca citesti asta. Stiu ca la un moment dat o vei face, pentru ca asa cum tu ai spus, ce a fost interesant la mine a fost scrisul. Sper ca macar asa sa mai fiu prezent in mintea ta complicata uneori.

Chiar nu inteleg de ce imi e atat de greu sa scriu acum. Dupa cum stii, mereu a fost una dintre singurele mele aptitudini pe care am reusit intr-un fel sa le perfectionez. Totusi, cuvintele curg greu cand venele inspiratiei sunt blocate de intuneric. Pentru ca intuneric curge prin ele, dar granita dintre creatie si blocaj este una subtire.

Vreau doar sa stii ca devine greu. La inceput, m-am resemnat cu ideea ca nu mai esti si ca probabil asa a fost sa fie, sa apari si sa dispari din viata mea ca o furtuna, dupa tine venind un rasarit orbitor. Si am asteptat sa rasara Soarele, uitandu-ma din ce in ce mai des la cer. Dar nimic. Zilele se scurteaza, cum se scurtau si cand ne-am cunoscut, incepand totul in declin si terminand tot asa.

Si timpul trecator a inceput sa imi deschida ochii. Mi-ai spus ca nu sunt puternic. Probabil ca fata de tine nu am fost, pentru ca stiu ca a fost viata cat si pentru mine. Sper ca atat cat a fost, ti-am oferit liniste, o oarecare incredere, siguranta si fericire. Ma uit in urma si imi dau seama ca nu stiu ce trebuie sa fac. Toata viata am fost un luptator, avantandu-ma in lupte imposibil de castigat, dar pe care le-am dus doar pentru ca asa mi-a dictat sufletul. Si n-ai idee cat as vrea acum sa fac ceva, dar nu pot. Nici nu stiu de ce insir randurile astea aici. Probabil ca ti-as scrie o scrisoare, dar nu pot.

Te rog aminteste-ti intr-o zi, cand cerul se va inchide peste tine iar tot raul lumii va parea ca s-a abatut asupra ta, ca unii oameni nu renunta, chiar daca se ascund in umbra. Te rog aminteste-ti ca nu esti niciodata singura, pentru mi-ai oferit pace si pentru ca m-ai ridicat din intunericul ce era sa ma ingenuncheze.

Si cand ziua va veni, razele vor sparge norii. Iar cand razboiul tau cu lumea se va sfarsi, iar ranile te vor indruma spre casa, sa-ti aduci aminte de ce simteai in bratele mele.

Fii tu schimbarea!

Ne nastem perfecti, omuleti mici si frumosi, grasuni, fara pacate, doar cu viitorul inainte. Si crestem, pierzand din ce in ce mai mult magia, increderea, puritatea si bucuria ce ne pareau odata stari generale ale sufletului si ale mintii.
Suntem mereu pusi fata in fata cu alegeri. In fiecare zi, in fiecare ora, trebuie sa alegem. Fie ca ne schimbam viata, fie ca nu, sunt alegeri. Invatam greu si dureros ca oamenii nu sunt decat oameni, prietenii sunt putini, iar dezamagirile multe. Ce usor era odata, cand "Vrei sa fim prieteni?" marca o relatie bazata pe uzul comun al jucariilor, timp petrecut impreuna si evolutie comuna. Ce usor era cand prietenii nu erau mere frumoase si rosii pe dinafara, dar mucegaite si roase inauntru. Ce usor era cand nu exista furtuna, doar un Soare stralucitor si mana mamei care sa ne arate drumul cel bun.
Consider ca adultii imaturi sunt copiii care au supravietuit. Speranta trebuie sa fie infinita in omul vesnic tanar. Pentru ca daca nu e, pentru ce traim? Pentru ca maine sa vedem acelasi cer innorat si ploaia ce ne uda sufletele in dansul lor spre eternitate? Nu. Traim pentru raze.
Tu, cel care citesti ce eu scriu acum, nu mi-o lua in nume de rau, dar prinde aripi. Oriunde te-ai afla, oricum te-ai simti si oricat de mult ar parea lumea ca-ti apasa umerii obositi si ar vrea sa te ingenuncheze, uita-te spre cer si ridica-te.
Maine e o alta zi, minutul urmator e o noua sansa. O viata se poate schimba intr-o secunda, asa ca de ce nu faci nimic? Intr-o ora pierzi 3600 de oportunitati de a te decide sa schimbi totul. Nu astepta lumea sa te schimbe, fii tu schimbarea. Toti avem potentialul de a face ceva, de-asta ne nastem atat de diferiti. Experimentul creatorilor lumii a esuat: nu suntem la fel, avem vointa si puterea de a intoarce lumea cu fundul in sus prin dorinta noastra. Suntem magnifici, pentru ca suntem oameni, pentru ca in noi se naste o flacara mereu cand ne indragostim, pentru ca avem puterea de a schimba destine, de a ne face auziti. Avem voci ce rasuna mai tare decat urletul vantului printre cei mai inalti munti, asa ca de ce sa tacem?

nu stiu de ce scriu asta

Cuvintele imi vin greu acum, dar probabil ca trebuie sa scriu. Nu stiu daca imi vine sau daca asa m-am obisnuit, dar e unul din acele momente. M-am oprit din scris fara motiv, pur si simplu inspiratia parasindu-si lacasul, lasandu-mi sufletul liber doar pentru ceea ce a fost facut: dragostea.

Din nefericire, oamenii pierd. Nu suntem perfecti, nu vom fi vreodata, pentru ca avem ratiune si sentimente, care uneori se intuneca unele pe celelalte si ne indeamna sa facem greseli.

Stiu si eu ca am pierdut. Nu e prima oara, si nici ultima, dar as fi vrut sa fie altfel. As fi vrut ca azi, cand ochii mi se vor inchide, sa o vad pe ea asa cum am sperat mereu, nu cum m-am temut intotdeauna.

Nu stiu de ce sunt atat de confesiv. Scriu acum exact cum si ce simt, iar oricine ma judeca, poate sa nu ma mai citeasca vreodata. Nu imi pasa. Scriu despre o alta lectie invatata pe calea grea a infrangerii, a deziluziei si a dezamagirii. Din fericire, nu legate de mine.

Am invatat ca oamenii nu se schimba si nu pot fi schimbati. Am invatat ca ceea ce construim, doar noi putem frange, si ca focul pe care noi credem ca il plantam intr-o persoana e doar un bloc de gheata. Am invatat ca binele nu invinge mereu, oricat de puternic ar fi el, petru ca nici Napoleon nu a fost invincibil. Am invatat ca totul e ciclic, totul se intoarce, nimic nu ramane neplatit, iar destinul nu ramane niciodata dator nimanui.

Faber est suae quisque fortunae.