Dragostea, chipul ei

Dragostea are chipul unui om. Asa a zis odata cineva, sau ceva asemanator, nu conteaza. Ceea ce e important e ca a avut dreptate. Dragostea, intr-adevar, are chipul unei persoane. Si sunt recunoscator pentru ca e asa.
Chipul dragostei mele e foarte frumos. Probabil ca asa e pentru toata lumea, dar pentru mine e cel mai frumos. E un chip incadrat de coloane satene de par des si frumos, cu un vesnic zambet copilaresc ce ii poate masca si cele mai negre suparari. E un chip perfect, de la radacinile firelor de par ce izvorasc nestavilite din fruntea-i curata, pana la barbia-i fina si feminina.
E un haos magnific, un univers luand amploare in interiorul ei, cu sufletu-i un amalgam de trairi, cu inima-i batandu-i pe un ritm ce nu i-l poate nimeni dicta. Asta e ea, un dezastru minunat, un miracol dezordonat, al carui randuiala nu o intelege nimeni, dar oricine ar accepta-o. E un inger intre demoni, un diavol intre sfinti, cu aripi largi, orbitoare, si coarne lungi, arzatoare ca flamele lui Hefaistos. Bine si rau joaca sah in mintea ei, meciul fiind mereu inegal, dar mereu ghidat de lumina. Cine n-ar iubi o faptura atat de compexa? Un om simplu probabil, caci doar cel mai bun si complicat dintre noi o merita, doar el, iar eu nu cred ca sunt acela.
Ma simt uneori norocos ca am avut ocazia sa o intalnesc, chiar daca ar trebui mai mult sa le multumesc prietenilor pentru asta decat destinului, care nu a facut decat sa o indrume sa spuna "da". Imi amintesc si acum primul sarut, o desfasurare a dorintei arzatoare si, totodata, a coliziunii celor doua spirite libere ce urmau sa se contopeasca pentru prima oara.
Intr-adevar. Ea e un spirit liber, de neimblanzit, dansand in noapte dupa propriile ei legi, ochii-i intunecati ca cerul iernii aducand orice bestie in genunchi. Ce poate fi mai frumos decat o femeie dansand? Nimic, caci trupu-i subtire si frumos se misca intr-un ritm inteles doar de ea, pecare il creeaza cu ceea ce emana: feminitate.
Totusi, uneori mi-e frica. Mi-e frica de foamea noptii. Noi, barbatii, suntem ca vulturii infometati, vanatori innascuti, vesnic intr-o nebuna goana dupa ceea ce speram sa ne aduca fericire. Fara scrupule, fara legi, incalcand orice bariera morala ne-ar sta in cale. Si mi-e frica.
Nu vreau sa fie pradata, nu vreau sa fie a altcuiva, pentru ca o iubesc. Da, iubesc din nou, dupa rani si cicatrici, dupa sange si ura, iubesc din nou. Mi-a vindecat firecare rana, mi-a readus zambetul pe buzele-mi inclestate odata intr-o grimasa plina de ura si dispret. Mi-a eliberat sufletul, l-a facut salbatic, ca si al ei, m-a facut gata sa ma arunc in valurile noptii alaturi de ea. Si o iubesc.
Imi amintesc si acum ce am simtit prima oara cand am atins-o, prima oara cand i-am mangaiat spatele si i-am sarutat buzele calde, in cea mai rece noapte de iarna. Imi amintesc si acum frica pe care o simteam de a nu face ceva gresit. Nu voiam sa plece, cum nu vreau nici acum. Imi amintesc cum imi lipsea deja, desi era langa mine, stiind ca o sa ma paraseasca. Dar nu a facut-o.
O iubesc. Si sper ca stie si ca intelege. O iubesc ca pe prima ploaie dupa ani de seceta, o iubesc ca pe o raza de lumina ce patrunde intunericul Iadului, o iubesc ca pe linistea dintr-o lume de urlete ale disperarii. O iubesc ca si cum am nevoie de ea, pentru ca am nevoie de ea. Si de ochii ei, si de zambetul ei, si de onomatopeele dragalase pe care le nascoceste din pura-i copilarie ce nu se va termina vreodata, chiar daca e aproape o femeie independenta.
E tot ce si-ar putea cineva dori, e un ideal, un vis al unui baiat secat de fericire, e un spirit liber, de neschimbat, de neintors din drumul lui spre eternitate.