Timpul

Singurul lucru pe care nu il putem lua niciodata inapoi. Spunea Eminescu "Clipa, intoarce-te!". Din nefericire pentru noi, trece, dar nu se intoarce.
Suntem intr-o cursa impotriva lui inca de cand ne nastem, avand un avantaj incredibil. Ironic, odata cu trecerea insusi a timpului, acesta ne ajunge din urma, pe masura ce tineretea din noi se scurge tot odata cu el.
Sanse neimplinite, prietenii rupte, iubire irosita, vise ce nu vor deveni niciodata realitate. Toate merg pe langa noi, ramanand in urma, devenind complexe si frustrari ce ne macina pana cand ne dam ultima suflare, pana cand pierdem cursa.
Fiecare zi trecuta e o infinitate de lucruri pe care le puteam face, dar nu le-am facut. Seara, cand tragem linie, ne intrebam oare "de ce?". De cele mai multe ori ne gasim scuze care peste o perioada devin penibile si dureroase chiar si pentru noi.
Momentul in care timpul ne ajunge, in fuga noastra disperata impotriva lui, este atunci cand ne maturizam, cand incepem sa nu mai credem orbeste in oameni, cand suntem raniti si realizam ca lumea nu se schimba, doar noi, devenind versiuni din ce in ce mai slabe si decadente ale copiilor creativi pentru care timpul nu conta, ce eram odata.
Ne dam seama ca suntem doar efemeri, ca nu traim vesnic, iar amintirea noastra va disparea la un moment dat. Tot ce facem acum este doar o oglindire stearsa a idealurilor noastre pe care incercam nebuneste sa le atingem.
Realizam dezolati ca sansele se duc, nu se mai intorc, doar amintirea lor ramanand si zambim amar, stiind ca macar am fi putut face ceva. "Carpe diem", cititorule, pentru ca "diem" nu se mai intoarce. E alta zi marcata cu un X rosu in calendarul nostru, o zi care a trecut, in care am fost fericiti sau nu. Bucura-te de fiecare secunda pe ca o ai, pentru ca ea nu se intoarce. S-a dus si nu va mai veni. Poate ca "maine" nu va mai exista. Poate ca "alta data" e doar speranta falsa a unei a doua sanse.
Traieste clipa, pentru ca timpul mereu ti-o va lua.

Oblivion

Hemingway once said "There is nothing to writing. All you do is sit down at a typewriter and bleed." I believe that is pretty much what I've been doing since I started writing this blog and I will keep on doing it until hate and sorrowness will dry out of my mind and my soul, or in other words, until I will be cleansed.
I have reached the point where I know there is nothing I can do to win. All my fronts are broken, all the hope is shattered and all my power seems to have dried out. I am now hopeless, standing on the edge of a cliff that will drive me into oblivion.It hasn't been very complicated for me to build my life from the ashes some time ago, but it seems that it is heading to its older state once again: fucked. 
When home is not home anymore, where can a man shelter? What happens when he hasn't got anywhere to go when the rain starts pouring, or when the wind starts blowing? Where can he hide from the deceit, the hate and the anger of the world that loathes him now? Nowhere. He is pinned to the gound, like a crucified Jesus of his own religion. 
He awaits for the Fate to make her move, so he can either fall or dodge the hit. Usually we receive it, full contact, and we bleed to the point where we start giving our life a new meaning, a new purpose, with the strike's memory in our minds everyday.
My home is burnt, with everything I built incinerated inside, by a satanic fire.

Cortina se trage.

Vreau sa stii ca randurile ce urmeaza sunt scrise pentru tine si despre tine. E prima oara cand scriu ceva important despre tine, asa ca te rog sa citesti cu atentie. Mi-ai reprosat de multe ori ca despre altele am scris, iar despre tine nu. Ei, draga mea, ti-am spus ca fericirea nu aduce niciodata arta, si tu aducandu-mi asta, nu am putut concepe vreodata ceva cu tine ca tema. Totusi, acum ai ajuns aici. Felicitari.
Simt ca in sfarsit, rolul tau in povestea mea se apropie de final. A fost un rol frumos, jucat bine, de o actrita talentata, ce a fost erou si raufacator in acelasi basm. Ai adus publicului format doar din persoana mea, atat bucurie divina, cat si ura infernala.
Cuvintele ies greu acum, cand un vis lung se apropie rapid de o finalitate brusca si de revenirea mea in realitate. Incep incet sa realizez ca drumurile noastre chiar daca sunt paralele, nu formeaza o singura cale, iar eventual, tu te vei indeparta. Inteleg ca greseli au fost multe, iar tu trebuie sa iti iei zborul catre alte dealuri insorite si alti munti fauriti din speranta.
Altcineva te va face sa zambesti, daca nu o face deja, altcineva iti va spune "Te iubesc" in timp ce se joaca cu parul tau si iti mangaie fata. Cu altcineva te vei certa iar la sfarsit va veti purta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cu altcineva o sa ai ritualuri secrete, obiceiuri ciudate stiute doar de voi. Altcineva te va tine de mana mandru ca e langa tine in timp ce infruntati lumea impreuna. Vei iubi din nou, iar nimeni nu iti va sta in cale.
Dar adu-ti aminte, cand vreodata ma vei vedea, ca eu am fost acolo primul. Aminteste-ti ca ceea ce prietenul tau va face, eu am facut-o deja. De o mie de ori, cand el abia incearca. Nu uita niciodata ca langa mine ai invatat sa iubesti, sa razi, sa plangi, ai simtit injunghietura dura a geloziei, si ai suferit din cauza vinei cand ai gresit.
Cortina se trage, sala se goleste, iar un nou spectacol va umple iarasi teatrul in care ai jucat atat de bine, atat de mult timp.

Te iubesc, spuse ea.

Ploaia batea violent in geamurile vechi ale cafenelei de pe strada centrala. O lumina slaba emanata de un bec prafuit invaluia camera intr-o stralucire aproape inexistenta. Muzica veche, dar niciodata demodata, de pian,rasuna incet dintr-un colt al incaperii in care probabil era o boxa.
In fata mea, ea, in jurul meu oameni. Stateam la masa zgariata din lemn lacuit, in acelasi loc in care statusera inaintea mea probabil mii de alti oameni, facand exact acelasi lucru. Ma uitam in ochii ei limpezi, iar intre noi era tacere, cum e noaptea inainte de stele.
Era imbracata in alb, iar parul i se revarsa peste umerii-i drepti si albi ca o cascada frumos mirositoare, dreapta, curata si castanie. Mana ii era in a mea, la jumatatea mesei, cu degetele-i reci impreunate cu ale mele calde. Ore treceau parca, noi ramanand in aceeasi liniste morbida cu acelasi fundal sonor repetitiv dar atat de frumos. Lumea venea si pleca, apusul se transforma in seara, iar ploaia tot nu contenea sa cada.
- In sfarsit? intreba ea, privind in ochii mei intunecati.
- Aparent da, i-am spus eu zambind. Inclestarea mainilor noastre deveni mai puternica, iar ochii ei ii privira din nou pe ai mei.
- A fost mult prea mult. Acum, suntem aici. Totusi, nu am inteles niciodata de ce?
Nu stiam ce sa ii spun. Erau prea multe dar era un raspuns atat de simplu incat m-am blocat, dorind sa pot continua.
- Pentru ca ai fost lumina pe care Soarele niciodata nu a putut-o emana. Pentru ca atunci cand deschideai prima oara ochii dimineata, astrul de foc rasarea pentru mine, iar cand ii inchideai seara, fiind furata de somnul cel viclean, noaptea se lasa. Pentru ca m-ai invatat ca oamenii pot pierde fara a isi tine capetele plecate, pentru ca fara sa vrei, m-ai facut sa inteleg ce pot si cine sunt. Fiecare zi fara tine e o noapte fara Luna, iar orice minut cu tine e o eternitate de fantezie si curaj.
- Te iubesc, spuse ea, apropiindu-se de mine. Era prima oara.

Soarele diminetii ma trezi. Nu mai eram cu ea.

Sansa

E din nou tarziu. Acele ceasului zgomotos si repetitiv arata din nou ora 4. Alta noapte nedormita, alte vise neimplinite, alte sperante si aspiratii neintelese. Alte lumini stinse, alt Soare apus, alti ochi inchisi de intunericul ce ne cuprinde pe toti la un moment dat.
Sansa vine si pleaca, iar noi nu suntem aproape niciodata suficient de rapizi pentru a o lua de mana si a zbura alaturi de ea asupra lumii lipsite de speranta in care inotam fara o directie. Nu stim niciodata cand secunda de curaj nebunesc ne poate schimba viata. Suntem, in imaginatia noastra, fapturi puternice, curajoase, cu o gandire exacta si precisa, capabili de fapte demne de ceea ce reprezentam: rasa umana.
Asta credem. Instinctul, insa, ne lipseste cu desavarsire, nu stim cand ceea ce Universul si Creatorul ne ofera e mai mult decat suficient. Incercam sa dam o palma aroganta destinului, aruncand ce el ne da, ca mai apoi sa ne intoarcem ingenuncheati, sfidandu-ne impresia prea buna asupra Omului, cersind ca ceea ce am pierdut sa se intoarca la noi.
Trist. Sansa nu ii zambeste pacatosului de doua ori, iar daca o face, e doar o grimasa rece si falsa, o momeala aruncata unui suflet decimat de dorinta si regret. Norocul nu exista, draga cititorule. Nu exista lucuri intamplatoare, doar sansa, care nu e intamplatoare. Ea ne alege pe fiecare in parte, in momente diferite ale vietii noastre, invatandu-ne dura lectie a regretelor. Ea ne arata ca uneori, ratiunea subjugand sufletul, ajunge sa ne raneasca, ca dese ori ne vom uita in urma, si ca mereu vom simti un gol cand ne vom aminti cum am fi putut sa ii vedem zambetul in fiecare zi in fata noastra, nu ca acum, rar si de la distanta.

Confesiune

Nu stiu ce se intampla in mintea mea in momentul asta. Sunt confuz. Ce scriu acum poate fi luata ca o pagina din jurnalul pe care nu l-am scris niciodata, dar care se regaseste in fiecare postare de pe acest blog.
Azi am revazut pe cineva. Probabil ca e o tampenie sa scriu chestia asta, dar e destul de frumos. Are ochi "ca ai celor mai albastre ceruri", cum ar spune Axl Rose. Era intuneric, iar in el, zambetul ei iradia o lumina orbitoare. M-a recunoscut, aparent, dupa multul timp in care am fost separati de conjunctura, de timp, de anturaje.
Nu stiu de ce, dar acum mi s-a parut incredibil de frumoasa. Stiam ca e si inainte, dar de data asta sunt convins. Intrebarea mea este: de ce avem un arhetip? De ce cautam idealul de ,,fata perfecta", fara sa vedem ca si oamenii altfel decat ceea ce vrem noi? Realizez in timp ce scriu asta ca nu sunt deloc literar, dar nu conteaza.
Ideea e ca simt ca tradez un ideal in care nu a trebuit sa cred niciodata, imi pangaresc un simbol al existentei care nu ar fi trebuit niciodata sa ma reprezinte. Simt ca o sa cad din nou intr-o prapastie fara sfarsit, dar acum din proprie initiativa, sperand inca o data ca cineva ma va ridica intr-un moment si ma va face din nou sa zbor spre lumina edenului lumii mele utopice.
Speranta isi face din nou oarba aparitia, fara un fundament clar, fara o baza evidenta. E asa cum e ea, ciunga, oloaga, dar incredibil de frumoasa. Ca un Soare ale carui raze imping inapoi norii ce incercau sa le inchida in abis. Rasare din nou din pamant ca prima floare dupa o iarna grea, sub prima ivire a stralucirii Lunii, ca un strop de lumina in catunurile cele mai adanci ale Iadului. Straluceste puternic, la fel ca ochii ei, in intunericul ce incerca sa ii inchida in seara rece de Octombrie in care am vazut-o inca o data...