Chiar nu inteleg de ce imi e atat de greu sa scriu acum. Dupa cum stii, mereu a fost una dintre singurele mele aptitudini pe care am reusit intr-un fel sa le perfectionez. Totusi, cuvintele curg greu cand venele inspiratiei sunt blocate de intuneric. Pentru ca intuneric curge prin ele, dar granita dintre creatie si blocaj este una subtire.
Vreau doar sa stii ca devine greu. La inceput, m-am resemnat cu ideea ca nu mai esti si ca probabil asa a fost sa fie, sa apari si sa dispari din viata mea ca o furtuna, dupa tine venind un rasarit orbitor. Si am asteptat sa rasara Soarele, uitandu-ma din ce in ce mai des la cer. Dar nimic. Zilele se scurteaza, cum se scurtau si cand ne-am cunoscut, incepand totul in declin si terminand tot asa.
Si timpul trecator a inceput sa imi deschida ochii. Mi-ai spus ca nu sunt puternic. Probabil ca fata de tine nu am fost, pentru ca stiu ca a fost viata cat si pentru mine. Sper ca atat cat a fost, ti-am oferit liniste, o oarecare incredere, siguranta si fericire. Ma uit in urma si imi dau seama ca nu stiu ce trebuie sa fac. Toata viata am fost un luptator, avantandu-ma in lupte imposibil de castigat, dar pe care le-am dus doar pentru ca asa mi-a dictat sufletul. Si n-ai idee cat as vrea acum sa fac ceva, dar nu pot. Nici nu stiu de ce insir randurile astea aici. Probabil ca ti-as scrie o scrisoare, dar nu pot.
Te rog aminteste-ti intr-o zi, cand cerul se va inchide peste tine iar tot raul lumii va parea ca s-a abatut asupra ta, ca unii oameni nu renunta, chiar daca se ascund in umbra. Te rog aminteste-ti ca nu esti niciodata singura, pentru mi-ai oferit pace si pentru ca m-ai ridicat din intunericul ce era sa ma ingenuncheze.
Si cand ziua va veni, razele vor sparge norii. Iar cand razboiul tau cu lumea se va sfarsi, iar ranile te vor indruma spre casa, sa-ti aduci aminte de ce simteai in bratele mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu